Masacrul Elitei Legionare

ASTFEL DE SCENE GROAZNICE, DE LEGIONARI ASASINAȚI ȘI EXPUȘI PUBLICULUI, AU AVUT LOC PE TOT CUPRINSUL ROMÂNIEI!

Legionari asasinați de regimul criminal

Trupurile legionarilor asasinați la 21-22 Septembrie 1939 la Piața Elefterie din București

La data de 22 sept. 1939 marea majoritate a legionarilor închiși în lagăre și închisori au fost împuscați de autorități, iar din fiecare județ au fost prinși şi împușcați pe stradă doi sau trei legionari!

Trupurile neînsuflețite au fost expuse timp de trei zile în piețele publice şi populația a fost adunată la "spectacol"!!
Atunci a fost asasinată 90% din elita legionară a CĂPITANULUI (90% din cadrele de concepție şi conducere).

NOTE IMPORTANTE:

1) Legionarii din lagăre erau deținuți administrativ, fără proces şi fără sentinţă de condamnare;

2) Legionarii din închisori fuseseră condamnaţi de Stat la un număr de ani de detenţie, nu la moarte; conform sentinţei definitive, după ispăşirea pedepsei, trebuiau să fie eliberaţi (nu erau condamnați pe viaţă);
3) Oricum, atât legionarii din lagăre, cât şi cei din închisori erau, conform legilor, sub ocrotirea Statului;

4) Statul nu putea dispune discreționar de viata lor, ca dovadă faptul că nu putuse să-i împuște, în loc să-i închidă;
5) Pretextul asasinării lor a fost dat de împușcarea lui Armand Călinescu în ziua precedentă (21 sept. 1939) de către echipa de legionari condusă de Miti Dumitrescu, ca aşa-zise represalii împotriva Mişcării Legionare, pentru că primul ministru fusese împuşcat de legionari;

6) Masacrul elitei legionare a fost răzbunarea Statului împotriva întregii Mișcări Legionare, împotriva unor persoane fără nici o vină, pentru fapta a nouă legionari care se predaseră şi fuseseră deja omorați fără proces;
7) Despre prinderea şi împușcarea legionarilor pe stradă este de prisos orice comentariu.

Note:

1) În lagăre erau închiși legionarii fără nici o condamnare (în timp ce în închisoare se aflau legionarii condamnați cu simulacrul de proces din 1938, care de altfel, a şi fost rejudecat în 1940, iar legionarii achitaţi post-mortem).
2) Lagărele constituiau pedepse administrative pentru oponenţii dictaturii carliste. Statul - reprezentat prin Carol al II-lea - nu reuşise să le găsească oficial nici o vină, nici măcar nu se străduise să insceneze vreun proces (de aceea se aflau în lagăre, iar nu în închisori), şi totuşi nu numai că i-a închis, dar i-a şi împuşcat, deşi erau practic, sub "paza" lui.

În timpul Statului Naţional Legionar din 1940 au fost reînhumate la Predeal trupurile legionarilor masacrați în sept. 1939 în închisori şi lagăre.














                          
         ATENTATUL DIN PIAȚA SF. ELEFTERIE DIN BUCUREȘTI


La 21 Septembrie 1939, ora 13, un grup de 9 legionari a împuscat pe ministrul asasin Armand Călinescu din ordinul căruia au fost uciși Corneliu Zelea Codreanu împreună cu 13 legionari fruntași la 30 Nov.1938, plus alte câteva zeci în perioada dec.1938 - iulie1939.

Iată componența echipei Miti Dumitrescu

Dumitrescu Miti (avocat)

lonescu Ion (student)
Isaia Ovidiu (fotograf)

Moldoveanu Ion (student)
Paraschivescu Gheorghe (student)


Popescu Cezar (student)
Stănciulescu Marin (mecanic)

Popescu Traian (student)
Vasiliu Ion (desenator)

După împuşcare, ei au pătruns la postul de radio şi au difuzat o declarație începând cu următoarele cuvinte: Ne-am făcut o datorie dureroasă din a pedepsi pe călăul Căpitanului...S'au predat de bună voie autorităților. Au fost schingiuiți şi duși în piaţa Elefterie, unde pe loc şi fără nicio judecată au fost masacrați, iar trupurile lor au fost lăsate în văzul lumii vreme de trei zile. Copiii de şcoală şi elevii de liceu au fost aduși să vadă cadavrele.

Miti Dumitrescu  legionar neîncadrat; n-a ajuns să îmbrace cămașa verde.

MASACRUL DIN NOAPTEA DE 21/22 SEPTEMBRIE 1939

ASASINAȚI LA ÎNCHISOAREA DIN RÂMNICUL SĂRAT

Clime Gheorghe (inginer)
Cantacuzino Alecu (avocat)

Totu Nicolae (avocat)
Tell Alexandru (avocat)

Furdui Gheorhe (doctor în teologie)
Dobre Bănică (economist)

Polihroniade Mihail (avocat)
Craja Paul (medic)

Simulescu Sima (profesor)
Apostolescu Gheorghe (comerciant)

Istrate Gheorghe (licenţiat)
Bănea Ion (avocat, medic)

Serafim Aurel (inginer).

Pe Dl.Inginer Clime, înainte de a-i asasina, călăii l-au desfigurat în schingiuiri pentru ca să smulgă dela el declarația că ar fi dat ordin să fie împușcat Armand Călinescu.

Pe Gheorghe Apostolescu nu l-au atins gloanțele. A stat însă întins pe pământ lângă ceilalți camarazi iar dimineața când au venit călăii să le ridice cadavrele a început să strige: ajutor! Câteva gloanțe, acum țintite bine, l-au doborât și pe el la pământ.

ASASINAȚI LA SPITALUL MILITAR DIN BRAȘOV

Când un legionar ce se afla în vreo închisoare, prin beciurile poliţiei sau în vreunul din lagărele de concentrare, era total sleit de boală sau de răul tratament, când adică era cu un picior în groapă, abia atunci era dus într'un spital.
În această situaţie se găsea acest grup de camarazi internaţi în spitalul Militar din Braşov, în acea noapte de sălbatecă furie au fost treziţi din somn şi aşa bolnavi cum erau au fost încărcați într-un camion şi duși în direcţia Râşnov.

Lângă o pădure mașina se oprește. Bolnavii sunt dați jos. Trupurile lor istovite au fost legate cu funii cum ai lega un snop de grâu şi-apoi asasinați.

Cotigă Traian (avocat)

Ionică Eugen (inginer)

Şiancu Emil (ofițer)

Pihu Grigore (licențiat)

Şuşman luliu (funcționar)

Herghelegiu Ion (avocat)

Proca Gheorghe (funcționar).

Herghelegiu Ion reușește să se desfacă din legătura comună şi prin întu-nerec se retrage în pădurea din spatele lor. Când să le încarce cadavrele, asasinii constată că unul lipsește.
Vreme de o zi fu căutat. Seara la radio, se promite recompensă persoanei care-l va preda poliţiei viu sau mort. în cele din urmă, descoperit într'un copac, a fost împuscat şi dus lângă ceilalți camarazi ai lui în piaţa oraşului unde au stat expuși două zile.

ASASINAȚI ÎN LAGĂRUL DE CONCENTRARE DE LA MIERCUREA CIUCULUI

În acea noapte sângeroasă, 44 legionari au fost treziţi din somn şi strigaţi de pe o listă de către un ofiţer. Li s'a cerut să se pregătească repede că trebue să plece în alt lagăr.

Benec  Constantin (funcţionar CFR)
Biriş Ovidiu (avocat)

Borzea  Titus (student)
Buhai  Vasile (funcţionar)

Cioflec  Marius (student)
Comjic  Ştefan (student)

Coman Ctin. Cozmin (student)
Gheorghe  Constantin (student)

Constantinescu Dumitru (medic)
Corbeanu Vasile (student)

Dobrin  Liviu (medic)
Dorca  Afilon (teolog)

Ducaru  Dumitru (subinginer)
Enescu  Ion (funcţionar)

Felecan  Vasile (muncitor)
Filipov  Vasile (student)

Gârcineanu  Florin (ofiţer)
Grama Iosif (student)

lordache  Nicoară (asist, univ.)
Macoveschi  Ion (student)

Micu  Augustin (inginer)
Mincă  Ilie (ofiţer)

Miter Ion (student)
Noaghea  Virgil (student)

Nuţiu  Aurel (student)
Pavelescu Alexandru (avocat)

Popa  Tiberiu (student)
Popescu  Marin (student)

Popescu B. Anton (funcționar)
Prodea  Nicolae (muncitor)

Rădulescu  Virgil (ziarist)
Raicu Constantin (licenţiat)

Stamate Eugen (student)
Stegărescu Ctin (licenţiat)

Strugaru  Nicolae (avocat)
Susai  Vasile (licențiat)

Teodorescu  Gheorghe (sculptor)
Tiponuţ  Gheorghe (elev)

Todan  Coriolan (student)
Ungureanu  Corneliu (licențiat)

Ursu  Ion (student)
Vasiliu  I. Gh. Galus (ofiţer)

Vilmus  Adam (muncitor)
Zanche Petre (funcționar)

În fața porții de sârmă ghimpată s-a format coloana. La lumina lămpașe-lor au fost legați unul de altul de mâni cu funii. De jur împrejur încercuiți de agenții-călăi pornesc spre drumul jertfei lor supreme.
Înainte de ieșirea din lagăr Iordache Nicoară, cel mai iubit de toţi pentru necuprinsa dragoste şi bunătate ce revărsa în jurul lui, spune un Tatăl Nostru. 
Apoi convoiul se pune în mișcare, cei ramași între sârme însoțindu-i cu privirile călăuzite în noapte de lumina lămpașelor. Între tufăriile din apropierea lagărului îi aștepta mitraliera. 
Aci începu să se spună o altă rugăciune. Mitraliera însă n-a lăsat-o să se sfârșească. Cei 44 flăcăi-legionari-români se prăbușesc, unul peste altul, cu rugăciunea pe buze. Unul din ei mai putu striga într'o ultimă suflare: Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Liniştea nopții, după încetarea mitralierei, mai fu tulburată de câte un foc de pistol al călăului agent care trăgea în acei cari încă nu încetaseră de a respira.
Trupurile lor au fost lăsate pe loc două zile, timp în care lumea să vină să le privească. După două zile au fost ridicați şi îngropați în satul apropiat, Topliţa.

ASASINAȚI ÎN LAGĂRUL DE CONCENTRARE VASLUI

1. Antoniu  Ion Pâsu (avocat)

2. Belgea  Ion (avocat)
3. Boboc  Constantin (student)

4. Borzea  Virgil (ofițer)
5. Bujgoli  Spiru (licențiat)

6. Busuioc Ion (student)
7. Calapăr  Mihai (teolog)

8. Cârdu  Valeriu (poet)
9. Clime  Traian (funcționar)

10. Comănescu Nicolae (student)
11. Danielescu  Josim (student)

12. Dobre  Ion Radu (muncitor STB)
13. Gârcineanu  Victor Puiu (avocat)

14. Goga  Mircea (student)
15. Maricari  Nicolae (ofiţer)

16. Moraru  Alex. Bubi (student)
17. Motoc  Mircea (student)

18. Nicolicescu Gheorghe (inginer)
19. Popescu  Spiru (student)

20. Popescu  Vasile (student)
21. Răcman  Gogu (student)

22. Rioşanu  Petre (inginer)
23. Spânu  Iordache (student)

24. Stahu  Teodor (avocat)
25. Sola  Stavre (student)

26. Şupila Polisperhon (student)
27. Teohari  Mircea (student)

28. Tucan  Boris (student)
29. Tudose  Teodor (avocat)

30. Volocaru  Gheorghe (funcţionar)
31. Zus  Radu (student)

În lunca din faţa clădirii lagărului Vaslui, în acea noapte de sânge şi moarte, sunt duşi aceşti camarazi, în ultimul lor drum ce mai aveau de păşit în această lume şi în această ţară, atât de iubită de ei.
Legaţi unul de altul cu funii de mâini, înconjuraţi de cei puşi să-i asasineze, sunt scoşi din lagărul împrejmuit cu două rânduri de sârmă ghimpată şi duşi spre locul unde îi aştepta moartea.

Sublocotenentul-jandarm Cinghiţă, care mânuia mitraliera, începe să-i rostogolească de-a valma, unul peste altul. Lui Tudose Teodor gloanţele îi taie manile. Simţindu-se deslegat de legătura comună mai are încă putere să fugă. Dar unde? Din urmă îl ajung călăii, îl împuşcă din nou şi-apoi îl aruncă peste ceilalți camarazi.
Vreme de două zile trupurile lor sunt lăsate în văzul lumii. Dascălii primeau ordin să aducă pe rând şcolile de copii ca să privească pe acești feciori transformați într-un morman de cadavre. Tinerele vlăstare plângeau şi li se făcea rău văzând acest spectacol. Astfel voiau călăii să imprime teroarea în inima tânără a elevilor.

După două zile abia, cadavrele au fost îngropate în cimitirul de animale din Vaslui.

ASASINATELE

DE PE TOT CUPRINSUL ŢĂRII

21/22 SEPTEMBRIE 1939

Poliţia şi unităţile de jandarmerie din toate județele au primit, în aceeaş noapte, ordinul să aresteze şi să execute imediat, în locuri publice, câte trei legionari. Ordinul preciza că, în lipsa celor indicați pe listă, vor fi executați oricare alții, pentru a complecta numărul, ceea-ce s-a și produs în câteva județe.

LEGIONARI ASASINATI PE JUDEȚE ÎN NOAPTEA DE 21-22 SEPTEMBRIE 1939

JUDEȚUL:

ARAD: Manduta Ion; Bulboaca Ilie Ion; Julan Ilie;

ARGEȘ: Pielmus Ion; Olteanu Vasile; Amzar Traian;

BACAU: Condopol Mircea; Mandaste Alexandru; Antonovici Crin;

BĂLTI: Condratiuc Alexe; Ursache Victor; Gherman Ioan;

BIHOR: Cozma Lazar; Jude Dumitru;

BOTOȘANI: Iftimuta Vasile; Grigoriu Mihail; Mancos Gheorghe;

BRĂILA: Babata Teodor; Udrea Ion;

BRAȘOV: Faur Ioan; Bordeianu Ion; Papacioc Radu; Nicolici Nicolae;

BUZAU: Voinea M. Constantin;

CALIACRA: Caranica Petre; Popescu M. Gh.; Cavachi Hristu;

CAMPULUNG: Irimiciuc Valerian; Taranu Traian; Cozma Luchian;

CARAS: Barzac Lazar; Baleanu Ion; Cerbu Iancu;

CERNĂUȚI: Pisarciuc Silvestru; Regwald Francisc; Molotiuc Ion Vasile;

CETATEA ALBA: Vladau Ion; Pauca V. D.; Cuzoglu Dam;

CIUC: Duma Iosif; Caranica Ion; Mirea A. Ilie;

CLUJ: Cuibus Petre; Eremia Nicolae;

CONSTANTA: Chivu Ion; Chiriazi Constantin; Mocanu Stoica Ion; Secareanu Ion;

COVURLUI: Popa Costachel; Croitoru Tudor; Potolea Spiru;

DÂMBOVIȚA: Nitescu Petre; Lungu Ion; Galmeanu Ion;

DOLJ: Hozarlescu N. Ilie; Poenaru Ilie; Stefanache I. Ioan;

DOROHOI: Surugiu Gheorghe; Barbu Gheorghe; Honceru Ion;

DUROSTOR: Nastu Nicolae Cola; Manganita Costica; Memu Nisa;

FALCIU: Codreanu Ion; Nicolae Emil; Croitoru Vasile;

GORJ: Șerban Constantin; Munteanu Gheorghe; Motomancea Grigore;

HOTIN: Dobuleac Vasile; Dubovinschi Teodor; Soroceanu Dumitru Iacob;

HUNEDOARA: Popa Petre; Cornea Gheorghe; Sarbu Nicolae;

IALOMIȚA: Manolescu Gheorghe; Constantinescu C.; Badea Traian;

IAȘI: Danila Nicolae; Leonid Miron; Bagdad Elena;

LAPUSNA: Diaconescu Vasile; Florescu Sergiu; Palamarciuc Ion;

MARAMUREȘ: Butnaru Ion; Chirarlita Dumitru; Belidoan Mircea;

MEHEDINȚI: Gheorghiu Victor; Geacu Hristu Petre; Gheorghevici N.;

MURES: Rusu Jasob; Palotas Francisc; Padureanu Nicolae;

MUSCEL: Nerasan Ion; Stancu Ion;

NĂSĂUD: Tonea Simion; Girigan Cornel; Tolan Alexandru;

NEAMȚ: Malinici Nicolae; Avadanei Vasile; Vasile Puiu;

OLT: Gaman Nicolae; Manzu Dumitru; Preda Gheorghe;

ORHEI: Zalupcescu Grigore; Mocanu Andrei; Raileanu Naum;

PRAHOVA: Cojocaru Alexandru; Filip Dumitru;

PUTNA: State Vasile; Voimea Nicolae; Marin Petre;

ROMAN: Creanga Vasile;

ROMANAȚI: Niculescu Gheorghe; Oprovici Horia;

SALAJ: Burcas Augustin;

SATU MARE: Bozantan Victor;

SEVERIN-LUGOJ: Galescu Nicolae; Ghinda Gheorghe; Sarbu Damaschin; Matici V. Marin;

SOROCA: Levizchi Stefan; Stiuca Boris; Criclivoi Azare;

SUCEAVA: Raut Ion; Gemeniuc Ion; Jitaru Spiridon;

TARNAVA-MICA: Barza Gheorghe; Prus Ioan; Codrea Nicolae;

TECUCI: Casaneanu Gheorghe; Teodorescu Spirache; Baciu Vasile;

TELEORMAN: Abagiu Dumitru; Cristea Aristotel; Toader Dumitru;

TIGHINA: Heidenrezc Vladimir; Caldare Constantin; Caragancev Ion;

TIMIS TORONTAL: Udrea Toader; Dragomir Gheorghe; Cocora Alexandru;

TREI SCAUNE: Lascar Gheorghe; Vranceanu Gheorghe; Caranica Enache;

TURDA: Cucerzan Constantin; Nichita Augustin; Tcaciuc Ghita Toceanu;

VÂLCEA: Nicolaescu Aurel; Diaconescu Dumitru; Vasilescu Nicolae.

Masacrarea legionarilor din lagărul Miercurea Ciuc

Mărturia unui supraviețuitor
Relatează Ion Zeana

La data fatidică de 21 septembrie 1939 ne aflam în lagăr 90 de inşi, mai precis 89, căci un student bucovinean, Buburuzan, fusese transferat în penitenciarul oraşului Miercurea Ciuc, pentru executarea unei pedepse legale de 6 luni, primită într-un proces anterior. Această pedeapsă legală i-a salvat viaţa, căci directorul penitenciarului, om corect, a refuzat să-l predea jandarmilor locali, care-l cereau pentru a-l împuşca în afara şi împotriva legii. 
Era o zi frumoasă şi însorită de toamnă. Pe la ora 2.30 p.m, contrar obiceiului, ne pomenim în curtea lagărului cu comandantul, colonelul de jandarmi Doljanschi. în scurt timp şi-a făcut apariția şeful legiunii de jandarmi Miercurea Ciuc, locotenent-colonel Brătescu, care venise să-l ridice pe avocatul Mircea Pavelescu, şi să-l transporte la Bucureşti, la intervenția unui general, tatăl vitreg al avocatului, dornic să-l salveze astfel de la moarte. Pavelescu a refuzat categoric să plece şi colonelul, renunţând a-i scoate cu forţa, i-a strigat: "Nu vrei să vii? Bine! Ai să regreţi.
Apelul de seară nu s-a mai făcut. Era inutil.

Noaptea a sosit iarăşi colonelul Doljanschi, însoţit de câţiva ofiţeri şi ne-a invitat pe toţi în sala de mese. A scos o listă din buzunar şi, înainte de a citi, a anunțat cu glas puţin tremurat de emoţie:

- Linişte, domnilor! Toţi cei care vă veţi auzi numele citit de pe această listă, pregătiţi-vă, căci în noaptea asta veţi pleca cu trenul la Vaslui. Apoi a pronunţat numele celor 44 de inşi. Al 45-lea, Buburuzan, nu se afla în lagăr. Apoi a scos a doua listă şi a citit toate numele. Eram 45, toţi prezenţi, în frunte cu profesorul Ion Zelea Codreanu.
- Dumneavoastră veţi pleca tot în noaptea asta, seria a doua, cu trenul, la Huşi. Făceţi-vă tot bagajul, scriind citeţ numele, pentru a nu se rătăci, căci bagajele vor veni cu alt tren. Prima serie pleacă la miezul nopţii, a doua după o oră. Ne-am pregătit bagajele şi aşteptam înfriguraţi ora plecării.

Virgil Rădulescu şi Ovidiu Biriş, citaţi pe prima listă, au coborât la parter şi au venit în camera mea, spunându-mi:
- Dragă Zeana, am venit să-ţi spunem un mare secret şi să ne luăm rămas bun.

- Ce s-a întâmplat, fraţilor?
- A fost împuşcat chiorul Armând Călinescu de o echipă de legionari prahoveni.

- De unde ştii?
- De la lordache Nicoară, care a auzit ştirea la un mic aparat de radio ascuns într-o sobă, la ultimul etaj. Ce părere ai, ne împuşcă sau nu?

- Fraţilor, dacă scăpăm în noaptea asta, suntem salvaţi...
-Aşa cred şi eu, a încheiat Virgil Rădulescu.

La miezul nopţii tot lagărul era în curte. lordache Nicoară a luat comanda şi a ordonat ca toată lumea să îngenuncheze, iar el a rostit cu glas tare rugăciunea Tatăl nostru, secondat de vocile tuturor. Apoi au intrat în curte mai mulţi jandarmi, subofiţeri şi soldaţi şi i-au legat pe cei din prima serie doi câte doi, de mâini, iar împrejurul întregului convoi i-au legat tot de mâini, cu o frânghie groasă. Astfel au ieşit din curte, păşind spre poarta larg deschisă, precedaţi de jandarmi cu lămpaşe în mâini şi flancaţi de soldaţi şi subofiţeri înarmaţi. 
Poarta s-a închis şi convoiul s-a pierdut în întuneric. Era ceaţă şi burniţa mărunt. După puţin timp ne-am retras în camerele noastre, pregătindu-ne de plecare. N-a trecut poate nici un sfert de oră. Deodată, o rafală de mitralieră a sfărâmat liniştea nopţii. A urmat o scurtă pauză. Buimăciţi, am deschis ferestrele. 
Am auzit clar ţipete de groază: Aoleu!... Mamă... Ne omoară!... Apoi mitraliera a început să clănţăne din nou, ca pe front, dar la scurt timp s-a oprit iarăşi. Ne-a povestit în noaptea următoare, la închidere, cum s-a desfăşurat carnagiul, plutonierul major care ne păzea. Acesta era din Nicoreşti, consătean şi coleg de şcoală primară cu lordache Nicoară. El i-a furnizat aparatul de radio.
După ce s-au angajat pe povârnişul cu tufăriş îndreptându-se spre şoseaua Ciuc-Odorhei, călăuzele cu lampas s-au dat brusc la o parte, la un semnal, şi rafala mitralierei a culcat la pământ tot convoiul, cei din faţă târându-i peste ei pe cei din spate. De la prima rafală, soldaţii din flancuri s-au zăpăcit şi nu s-au putut îndepărta la timp, astfel încât unii dintre ei au fost răniţi din primul foc. 
Pauza s-a datorat acestui incident, între timp, câţiva legionari răniţi, cu mâinile scăpate din strânsoarea frânghiei perforate de gloanţe, s-au sculat şi au fugit spre lunca Oltului, dispărând în întuneric. Apoi a început tocătura, care a durat mult. Când se credea că toţi sunt morţi, deodată, în lumina orbitoare a reflectorului, se ridică de sub mormanul de cadavre, lordache Nicoară. Fusese rănit şi avea mâinile dezlegate. A dus mâna la piept şi apoi în sus, strigând din toate puterile: Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Şi mitraliera şi-a reînceput clănţănitul, până nu s-a mai auzit nici un horcăit. La urmă, răsunau sacadat loviturile de graţie, cu pauze între ele, mai lungi sau mai scurte, desăvârşind măcelul.
Mijeau zorile, când diabolica operaţie a luat sfârşit. Pe valea Oltului s-a aşternut o linişte apăsătoare, de plumb. Pale, pale de ceaţă, purtate de vânt, pluteau la vale ca nişte pânze sfâşiate, sub burniţa subţire şi rece. Soldaţii de pază în lagăr arătau jandarmilor urmăritori, din vârful prepeleacurilor, direcţia în care au apucat cei doi fugari, scăpaţi din convoiul morţii. Unul din ei era Mincă Ilie, elev în ultimul an la Şcoala de ofiţeri de Infanterie din Bucureşti; celuilalt nu-i mai ţin minte numele. Amândoi au fost prinşi după două-trei zile, în satele secuieşti, şi împuşcaţi pe loc. Trupurile lor au fost aduse lângă cele ale camarazilor lor şi expuse la locul măcelului, sub o inscripţie infamă şi ruşinoasă pentru onoarea, mândria şi demnitatea unui neam creştin, spre jubilarea străinilor şi trădătorilor de patrie.

Chiar dacă ordinul monstruoaselor execuţii a pornit din gheena unor hrube străine, uneltele executoare au fost recrutate din drojdia pestilenţială a acestui neam oropsit. Şi păcatul fratricid se iartă greu.
21-22 septembrie 1939, la Braşov:

Mărturia unui supraviețuitor

Relatează Dumitru (Tache) FUNDA

În a doua jumătate a lunii august 1939, fiind bolnav, am fost transferat din lagărul de la Vaslui, la Spitalul Militar din Braşov. Poate că acest transfer nu ar fi fost posibil dacă unchiul meu, inginerul Atanasie Caranaum, nu ar fi fost coleg şi foarte bun prieten cu prof. dr. Petre Topa, fostul secretar general al Partidului Naţional-Democrat, al cărui preşedinte era prof. Nicolae lorga. Transferarea mea se produsese în urma intervenţiei lui Topa.
Pentru legionarii bolnavi, care se aflau în detenţie, în lagăre şi închisori, la spitalul din Braşov, într-un pavilion mai izolat, erau rezervate un salon şi două cămăruţe alăturate.

De la data sosirii mele şi până la masacrul din noaptea 21-22 septembrie ne-am aflat în spital următorii: avocaţii Traian Cotigă, Radu Budişteanu şi Ion Herghelegiu, inginerul Virgil lonescu, conferenţiarul Eugen Ionică, economistul Grigore Pihu, căpitanul Emil Şiancu, dr. Şerban Milcoveanu, ziaristul lordache, funcţionarii Gh. Proca şi luliu Şuşman, studenţii Necrelescu şi Tache Funda, şi elevul de liceu N. Căzănescu, frate de cruce.
Grigore Pihu, cel mai bolnav dintre noi, locuia singur într-o rezervă alăturată. Din cauza unui ulcer care îi provoca dureri cumplite, în ultimele două săptămâni nu se putea hrăni. Era singurul care nu putea beneficia de ieşirea la aer în colţul izolat din curtea spitalului, destinat accesului nostru. 
Căpitanul Emil Şiancu, care ocupa a doua rezervă, fusese ofiţer în armata austriacă, în timpul primului război mondial, după o primă încercare nereuşită de trecere în tabăra armatei române, fusese condamnat la moarte. A scăpat ca prin minune. La a doua încercare a reuşit. Era idolul moţilor; a fost apărătorul lor în procesul lui Tischler Mohr exploatatorul pădurilor din Munţii Apuseni, proces tărăgănat pentru care Emil Şiancu, tribunul moţilor, a cheltuit şi o bună parte din averea sa.

Pe la sfârşitul lunii august, am primit o scrisoare de la colegul şi bunul meu prieten, Şerban Secu care, student la Politehnică, era în practică la nişte lucrări care se executau în Ţara Moţilor, îmi povestea scene din viaţa moţilor, care pe mine m-au mirat mult, iar pe Căpitanul Şiancu 1-au făcut să lăcrimeze. 
M-a rugat să-i scriu prietenului meu şi să-i cer ca, la drumul de înapoiere spre Bucureşti, să se oprească la Braşov şi să ne viziteze. Şerban a acceptat, astfel că la începutul lunii septembrie era la noi. 
Pe o bancă din ţarcul rezervat aerisirii noastre, unde primeam vizitatori, ne-a vorbit ore întregi despre impresiile lui din lumea moţilor. Căpitanul Şiancu era profund emoţionat. Presimţea, probabil, că era pentru ultima dată când putea să mai primească veşti de la moţii lui, pe care i-a iubit atât de mult.
Inginerul conferenţiar Eugen Ionică, ai cărui părinţi locuiau la Braşov, a fost de câteva ori vizitat de soţie, împreună cu adorata lui fetiţă care, precum îmi amintesc, nu împlinise vârsta de doi ani.

Până la cumplita noapte de 21-22 septembrie, în care s-a produs masacrul elitei legionare, viaţa noastră a decurs fără evenimente deosebite.
În ziua de 21, după ora prânzului, a intrat în salonul nostru un căpitan de jandarmi, adjunctul comandantului pazei noastre militare, îl cunoştea mai bine pe comandantul legionar Traian Cotigă, pe care I-a anunţat în taină, de împuşcarea lui Armand Călinescu, eveniment comunicat la Radio Bucureşti de echipa lui Miti Dumitrescu. Căpitanul părea că a dorit să ne aducă o veste îmbucurătoare. După plecarea lui, au început comentariile. 
Peste puțin timp a fost întărită paza militară. La intrarea în salon au fost instalaţi în post doi jandarmi, iar un plutonier ne-a comunicat că nu mai aveam voie să părăsim salonul. Cel mai frământat părea inginerul Eugen Ionică. Ne-a sfătuit să ne rugăm lui Dumnezeu, întrucât, spunea el, ne trăim ultimele ore din viaţa noastră, în special cei care proveneau din închisoarea Râmnicu Sărat: Traian Cotigă, Virgil lonescu, Eugen Ionică, Radu Budişteanu şi Şerban Milcoveanu, care fuseseră prezenţi la ridicarea din acea închisoare a Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, erau convinşi că vom avea aceeaşi soartă.

După ce am făcut rugăciunile, nimeni nu a mai scos o vorbă multă vreme. Cu toţii ne gândeam nu la noi, ci la durerea alor noştri. Nimeni nu a mai putut dormi. Pe la orele două din noapte, pe culoar mare forfotă, după care au pătruns în salon mai mulţi plutonieri, cu nişte glugi pe cap, care îi făceau de nerecunoscut. Un colonel, însoţit de doi colonei de jandarmi, au intrat şi ei. Colonelul era cu o listă în mână, din care a citit pe următorii: Traian Cotigă, Emil Şiancu, Eugen Ionică Grigore Pihu, Ion Herghelegiu, Gheorghe Proca şi luliu Şuşman. Le-au cerut să se îmbrace şi să iasă din salon fără bagaj. Era clar: mergeau la moarte!
Traian Cotigă, primul citat, adresându-se colonelului, i-a spus să transmită regelui asasin, cu care avusese cândva o lungă convorbire, că el nu păstrează gloanţele pentru a fi folosite împotriva duşmanilor Patriei; le foloseşte pentru nimicirea tineretului român. Adresându-se apoi ostaşilor, după ce a precizat că a avut onoarea să fie printre primii comandanţi legionari făcuţi de Corneliu Codreanu, le-a spus că niciodată nu i-a fost frică de moarte. Le-a cerut să fie primul în care vor trage şi să-l nimerească drept în frunte.

Eu, nefiind pe listă, l-am rugat pe colonel să-mi permită să merg în cămăruţa alăturată, în care se găsea Grigore Pihu, ca să-l ajut să se îmbrace. Era aromân de-al meu, poate cel mai devotat legionar dintre toţi ai noştri, care era socotit şi de Căpitan ca unul dintre cei mai devotaţi comandanţi legionari.
Eram foarte emoţionat; nu reuşeam să-mi stăpânesc plânsul.

Mori, măi Funda, sau nu? a fost întrebarea lui Pihu.
Nu sunt pe listă, i-am răspuns.

Ar trebui să regreţi că nu ai şi tu parte de o moarte atât de frumoasă.
Colonelul stătea în prag si-1 privea, mirându-se parcă de existenţa unui asemenea om. Copleşit parcă de povara crimelor la care devenea complice, adresându-se martirului Pihu, a ţinut să precizeze:

Ce să fac, d-le Pihu, eu m-am străduit să fac tot ce mi-a fost posibil să te ajut, dar sunt militar şi sunt obligat să mă supun ordinelor primite. Te rog să mă ierţi dacă n-am făcut mai mult.
Chiar dacă nu ai făcut prea mult, eu te-am iertat. Ţin chiar să-ţi mulţumesc că, prin d-ta, cel de Sus îmi dăruieşte o moarte atât de frumoasă. Sunt fericit că am trăit în epoca lui Corneliu Zelea Codreanu; l-am cunoscut, m-am bucurat de dragostea lui, iar moartea pentru idealurile legionare este pentru mine o binefacere divină.

În timpul acesta eu îl ajutam să se îmbrace. Era sleit de puteri, de-abia se putea ţine pe picioare. După ce s-a îmbrăcat, a mai turnat puţin ulei în candela care ardea continuu, după care a îngenunchiat, şi-a făcut ultima lui rugăciune. L-am ajutat să se ridice. Pe o noptieră se afla o cruce din lemn pe care a luat-o în braţe şi a păşit spre uşă sprijinit de mine.
- Transmite camarazilor noştri, măi Funda, să meargă neclintiţi pe drumul Căpitanului şi să căutaţi să stârpiţi tot răul din voi.

A fost ultima lui dorinţă transmisă camarazilor, cărora le-a fost deosebit de preţuit comandant.
- Ce-i asta, domnule Pihu? I-a întrebat colonelul.

Aşa moare legionarul, cu crucea în braţe.
Apoi, ca pentru sine:

Mergem la Căpitan; ne cheamă la el.
Legănându-se, părea împăcat pe ultimul lui drum. Eu am revenit în salon. Cei citaţi erau gata de plecare. Inginerul conferenţiar Eugen Ionică, pe care noi, studenţii legionari de la Politehnică îl preţuiam şi pentru că era prietenul Căpitanului, căruia, destul de des, îi acorda ospitalitate, m-a îmbrăţişat cu multă căldură. Mă cunoscuse ca student legionar în cadrul Politehnicii.

- Mor împăcat, dragă Funda. Mă gândesc, însă, cu regret, la marea durere a părinţilor mei şi a soţiei mele, precum şi la nefericirea scumpei mele fetiţe, care este sortită să crească fără tată. Ne vom întâlni, cu siguranţă, în lumea de dincolo, cu Căpitanul şi toţi ai noştri.
Eram atât de emoţionat, încât nu i-am putut vorbi. A păşit demn pe ultimul lui drum. Căpitanul Şiancu, cu ţinuta lui aristocratică, părea un cruciat întârziat, care s-a încadrat în oastea lui Corneliu Zelea Codreanu, ca să nu moară ca un oarecare. Era parcă sortit pentru un astfel de sfârşit: ca în legende! Ţinea foarte mult la aromâni, a căror structură sufletească o socotea asemănătoare cu cea a moţilor lui dragi. M-a îmbrăţişat spunându-mi:

- Ne omoară tâlharii ăştia, dar nu-i nimic; vom fi răzbunaţi.
Uitându-se parcă cu dispreţ la jandarmii cu glugi, a ieşit din salon strigând: Asasinii, Asasinii!"

Avocatul Ion Herghelegiu părea copleşit de durere: lăsa în urma lui soţia cu cinci copii; primul născut, precum îmi amintesc, nu împlinise vârsta de 14 ani, iar cel mai mic avea numai trei ani. Ne-a îmbrăţişat pe toţi, după care a pornit pe ultimul lui drum. Părea împăcat, îl iubise mult pe Căpitan şi în acele clipe se gândise poate la el.
Gheorghe Proca, arătos ca un Făt-Frumos, era foarte econom la vorbă. După ce şi-a auzit numele, a căzut în genunchi şi a început să se roage. Nu a fost deloc surprins: părea că primise o veste pe care o aştepta demult. După ce ne-a îmbrăţişat pe cei rămaşi, a păşit liniştit pe drumul fără întoarcere. luliu Şuşman, cu care mă împrietenisem în lagărul de la Vaslui, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: Mor împăcat, Tache, las după mine un şuşmănel". Atitudinea lui mi-a părut stranie: mergea la moarte zâmbind!

A fost ultimul cu care m-am îmbrăţişat, fără să-i pot vorbi. O stare emoţională puternică pusese stăpânire pe mine. Mă despărţeam, de fapt, de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii, a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist.
Fuseseră luaţi şapte, deci jumătate din câţi am fost. Cei rămaşi, fără să ne comunicăm gândurile, ne-am socotit programaţi pentru eşalonul doi. Am rămas deci în aşteptare, fiecare în patul lui. Nu mi-a părut nimeni copleşit de frica morţii. De altfel, comportarea celor plecaţi dintre noi ar fi constituit o mustrare. Nu mai putea fi vorba de continuarea somnului. Fără a mai comunica între noi, cu toţii ne-am gândit la marea durere pe care le-o pricinuiam familiilor noastre.

La intrarea în salonul nostru, cei doi soldaţi de pază erau în post. A fost o noapte lungă, cum nu-mi amintesc să fi fost alta. La ivirea zorilor, Eugen Necrelescu a pronunţat primele cuvinte: Fraților, cred că suntem salvaţi!" Cu toţii am fost tentaţi să-l credem; ştiam că astfel de crime monstruoase se petrec în întuneric. Era în jur de orele şapte, când uşa s-a deschis şi salonul a fost din nou invadat de 3-4 plutonieri cu glugi. Am socotit că ne-a venit şi nouă rândul.
 Nu veniseră însă în acest scop. Ne-au întrebat de patul lui Herghelegiu, după care, timp de peste o jumătate de oră, au scotocit în bagajul lui. Au dus cu ei tot ce-i interesa. Am aflat mai târziu că s-a comunicat prin radio dispariţia de la spitalul din Braşov a lui Ion Herghelegiu, unul din principalii autori morali ai asasinatului comis contra lui Armand Călinescu." Cei care ar fi putut da informații cu privire la locul unde se află, erau rugaţi să anunțe organele de stat.
La pădurea de la Râşnov, unde fuseseră mitraliaţi, fiecăruia i se trăsese în cap şi glonţul de graţie. Avocatului Ion Herghelegiu, despre care se ştia că nu se putea deplasa fără ajutor, nu i s-a aplicat acelaşi tratament. Corpurile neînsufleţite au fost lăsate la locul crimei, iar făptaşii s-au retras, ducându-se probabil să participe la praznic". Când s-a luminat de zi, au venit să-i ridice ca să-i expună la răscruce de drumuri cu inscripţia: Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de Ţară!".

Surpriză: Ion Herghelegiu lipsea. Fiind probabil rănit nu tocmai grav, în cele 3-4 ore disponibile, târându-se cum a putut, Herghelegiu a reuşit să se îndepărteze destul de mult de la locul crimei, dispărând în pădure. A fost alarmată poliţia şi jandarmeria din toată ţara. Au fost aduşi jandarmii din judeţele limitrofe, care s-au constituit în potere în căutarea marelui criminal dispărut din spitalul de la Braşov, unde pusese la cale asasinarea lui Călinescu.
Monstruoasă mistificare! S-a aflat că a doua zi - 23 septembrie 1939 - bietul Ion Herghelegiu a fost găsit urcat într-un copac stufos.

L-au ciuruit cu pistoalele mitralieră. Corpul i-a fost transportat la aceeaşi răscruce de drumuri, alături de dragii lui camarazi.
În după amiaza zilei de 22 septembrie, a venit la noi un maior care, precum îmi amintesc, era adjunctul comandantului Legiunii de jandarmi a judeţului Braşov. Ne-a recomandat să fim fără grijă, că nu mai suntem în pericol. 
Tot ce era de făcut, fusese comis în noaptea trecută. S-a apropiat de patul inginerului Virgil lonescu şi, punându-i cu amabilitate mâna pe umăr, i-a șoptit: Fiţi liniștit! Majestatea sa chiar în timpul nopţii s-a interesat de dv." Mă aflam în apropierea celor doi şi am putut auzi tot ce i-a spus.

Sinistrul criminal Carol II, nu numai că ordonase masacrul, dar a dat şi indicaţii cu privire la unii dintre cei care trebuiau asasinaţi. Inginerul Virgil lonescu îi fusese prieten în tinereţe. Deşi se produsese ruptura când Virgil lonescu a aderat la Mişcarea Legionară, sinistrul rege a vrut să demonstreze că nu-şi uită prietenii".
La scurtă vreme după consumarea acelor tragice evenimente, s-a hotărât lichidarea secţiei din spital destinată deţinuţilor politici şi trimiterea noastră în lagărele şi închisorile de unde proveneam.

Am ajuns, deci, din nou, în lagărul de la Vaslui. Eram convinşi că măcelul se extinsese în toată Ţara. Şi aşa a fost. Primul de care m-am interesat, a fost dragul şi în veci neuitatul prieten Mircea Motoc, absolvent al Politehnicii din Bucureşti. Fusese omorât. Nu putea să scape, era o personalitate reală a studenţimii legionare. Mi-am continuat întrebările, luându-i la rând pe fraţii mei români macedoneni:
Mircea Goga, distinsul preşedinte al Asociaţiei studenţilor de la Academia Comercială din Bucureşti;

Spiru Popescu,
Spiru Bujgoli,

Prosperion Şupila,
Stavre Sola, precum şi prietenul şi colegul meu de studii, Chiriac Carataşu.

- cu toţii avuseseră aceeaşi soartă. Nici unul dintre românii macedoneni arestaţi în Bucureşti, care s-au aflat în noaptea de 22 septembrie 1939 în lagărul de la Vaslui, nu a fost cruţat. Unii dintre ei veniţi în ţară la studii universitare, aveau familiile în Macedonia.
Singurul român macedonean care a scăpat de moarte, a fost legionarul Nicu Bujin, arestat şi internat în lagăr de poliţia şi siguranţa din Bazargic. Acest vechi şi mult încercat legionar a fost ultimul căruia Căpitanul i-a dat gradul de comandant legionar puţin înainte de arestarea sa, în ziua de 26 Martie 1938.

De altfel, precum s-a relatat şi în literatura apărută în Occident, şi eu figuram pe lista celor ce trebuiau să fie executaţi la Vaslui. Comisarul şef Vasile Grigore, care anchetase grupul studenţilor de la Politehnică, ştiind că am fost transferat la spitalul din Braşov, la intervenţia prof. dr. Topa, pentru a mă salva, nu a făcut cunoscut că eu nu mă aflam în lagărul de la Vaslui.
În aceeaşi noapte cumplită, a fost asasinat la Vaslui şi Victor Puiu Gârcineanu, unul dintre cei mai stimaţi reprezentanţi ai elitei legionare.

Cu această ocazie s-a putut constata că duşmanii Mişcării Legionare erau foarte bine informaţi asupra valorii componenţilor de frunte ai Mişcării; şi au făcut să dispară în acea noapte sângeroasă aproape întreaga elită formată de personalitatea excepţională a Căpitanului.


Despărţirea de cei ucişi odată cu Căpitanul

Relatează Laurian Ţâlnariu, martor ocular la Penitenciarul Râmnicu Sărat
...Stăm cu toată fiinţa din mine concentrată spre acel punct. De supărare uitasem, ca şi când n-ar fi fost. Ploaia, în loc să înceteze, cădea din ce în ce mai deasă. Vântul uşor dinspre nord îmi izbea faţa cu stropii reci. Mâinile, strânse pe gratiile ude, se răciseră bine. Tremuram de frig, dar nu puteam părăsi postul de observaţie, singurul din toată închisoarea.

Într-adevăr, apare şeful închisorii, însoţit de un alt ofiţer de jandarmi, îmbrăcat cu impermeabilul, îi urmau trei sau patru soldaţi. Cum vin de la cancelarie, trec pe coridorul din dreapta spre celula Căpitanului. Nu mai simţeam nici frigul, iar gălăgia din sala cea mare îmi trecea parcă pe lângă urechi. 
Am aşteptat, încordat, până la reîntoarcerea lor. Cam la zece minute, apare Căpitanul, încadrat de cei doi ofiţeri. Cu pasul mare, legionar, trece, parcă grăbit, pe condor, privind drept înainte, Căpitanul. Pe mâna dreaptă ținea o pătură roşietică. Peste hainele vărgate, îmbrăcase cojocul alb, adus de soţia lui la Jilava; pe cap, căciula neagră, ţuguiată. Soldaţii duceau două geamantane. Au mers spre cancelarie. Inima îmi bătea nebunește, îl duce şi pe Căpitan!
Un grup de jandarmi, fiecare cu un pistol automat de tipul cel nou la umăr, trec repede spre fundul coridorului, de unde venise Căpitanul. Erau mulţi, peste 20. Sar în mijlocul celulei şi de aici mă trântesc puternic în uşă, strigând:

- Domnule Inginer! Domnule Inginer!
Nimeni nu mă auzea. Din celula vecină se alarmează Livezeanu. Prin gaura din colţul peretelui îi spun de plecarea Căpitanului, începem apoi să strigăm amândoi pe domnul inginer Clime, lovind cu pumnii în uşă. Din fundul sălii de jos se aude energic vocea domnului inginer:

Ce s-a întâmplat, măi băieţi?
L-au dus pe Căpitan, îi răspund.

Se face linişte. Câteva clipe nu mişcă nimeni. Apoi, clănţănitul zăvoarelor începe să sune. Din câteva sărituri pe scări în sus, Nichi* ajunge în celula mea. O secundă mai târziu vine şi domnul inginer. Mă întreabă pe nerăsuflate:
De unde ştii?

Am văzut eu!
Pe unde?

Pe fereastra celulei, 1-au dus câteva minute mai înainte, pe coridor, la cancelarie.
Sigur, măi? întreabă Nichi răstit.

Da! Era cu o pătură roşie în mână...
A! Este al patrusprezecelea, care pleacă, rosteşte domnul inginer.

Doru** venise ceva mai târziu. A înţeles repede despre ce este vorba. Cad tustrei pe gânduri, fără să se mişte din faţa celulei mele.Rup eu tăcerea, cu întrebarea:
Credeţi că o să fie mai rău, dacă pleacă şi Căpitanul?

- Vor redeschide procesele Duca...Stelescu...implicând şi pe Căpitan, explica Doru.
- Nu, va fi mai rău, mult mai rău. Ăştia vor să termine peste noapte cu noi, răspunde Nichi mai nervos...

Au plecat... Se aud paşi coborând pe scări, în sala mare, cei liberi se strâng în jurul lor. Ideea morţii îşi făcea loc în mintea fiecăruia, şi în ochii tuturor se citea spaima: îl omoară pe Căpitan!
Presimţirea s-a transmis fulgerător, de la om la om. Dumnezeu a voit să fiu printre puţinii legionari rămaşi în viaţă, dintre cei care au avut sfanţul noroc de a fi cu ei, înainte de plecarea lor pe drumul etern şi luminat, de dincolo de pământ.

Cu urechea lipită de uşă, ascultam atent gălăgia de pe sală, dar nu desluşeam nimic. Aud apoi paşi pe săliţa de sus. Mă uit: Doru se apropie de vizetă, îşi fixează ochii în ochii mei şi rosteşte, cu vocea lui de bariton:
Ce rău îmi pare că n-am stat mai mult de vorbă cu dumneata!

Ce facem noi, acum! exclam eu.
Voi să mergeţi înainte, pe drumul legionar! Să nu-ţi pară atât de greu momentul acesta... Fii tare! Numai aşa va învinge Legiunea! A trecut neamul nostru prin clipe mai grele în istorie! Să ai credinţă în Dumnezeu!

Face un pas înapoi, ia poziţia de drepţi, duce mâna dreaptă la inimă, apoi o ridică sus şi salută corect:
- Te las cu bine! Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Ultimele cuvinte, ultimele dorinţi ale celor ce pleacă dau timpului scurt un preţ fără egal. Aceste momente mi s-au întipărit adânc în memorie.

Fane GEORGESCU

Când a văzut că este vorba de plecarea la moarte, primul dintre Decemviri care a urcat la mine a fost Fane Georgescu. Suferise mult şi slăbise îngrozitor; era de nerecunoscut. La Jilava, unde trupul său strânsese tot frigul în oase, se îmbolnăvise de reumatism. La Aiud, în urma mâncării proaste şi a mizeriei făcuse un început de cancer la stomac. La Râmnicu Sărat contractase o furunculoză dureroasă. 
Nici cu plămânii nu stătea prea bine. încerca totuşi să rămână optimist şi tonic pentru cei din jur. De câte ori suferințele făceau vreunuia dintre noi viaţa insuportabilă, Fane cânta din celula lui; avea o voce frumoasă, de tenor, în discuţiile serioase era modest şi ceda în favoarea lui Caratănase. El inventase salutul Trăiască viaţa! opus celuilalt, Trăiască moartea!
Acu, rezemat de uşă, îmi spune:

- Plec la moarte... am venit să-mi iau rămas bun. Comunică Federaţiei, când poţi - să nu dea înapoi. Să ducă steagul legiunii, prin luptă, până la victorie! Am pe mama şi pe sora mea. Ajutaţi-le voi, cum ştiţi, camaradereşte...
Neputând saluta din cauza mâinii umflate de reumatism, mi-a atins palma spunând: Trăiască Legiunea şi Căpitanul! A vrut să mă îmbrăţişeze, dar încheieturile anchilozate nu 1-au lăsat. După ce i-am atins obrajii de ai mei, s-a dus în celula vecină, la Livezeanu. L-am petrecut cu privirea, întrebându-mă cum şi când voi putea transmite Federaţiei - adică studenţilor legionari din Constanţa -mesajul său.

Iancu CARANICA

Pe când mă frământam cu gândul la Fane, apare, zâmbind, Nicadorul Caranica. îmi prinde amândouă mâinile în ale lui şi zice:

- Nu-ţi pot lăsa, dragul meu, decât un îndemn la luptă! Dar fii atent, să nu te rătăceşti! Viaţa e plină de ispite, îţi spun din experienţa mea. Ani întregi am rătăcit prin teorii înşelătoare. Nu mai credeam în Dumnezeu. Am pierdut timpul ca să ajung tot la Evanghelie... De plecarea noastră nu te întrista... de cinci ani o aştept. Sunt sigur că nu este zadarnică... va da roadă bogată neamului românesc... Sunt mulţumit că au rămas afară mulţi legionari, cum mi-aţi spus voi...
Biruinţa se apropie... dar până atunci veţi fi puşi la mari încercări. Ca să le treci cu bine, roagă-te lui Dumnezeu! Este singurul izvor dătător de putere... Să trăieşti, camarade, Domnul să-ţi ajute în ceasurile grele!

M-a mişcat că, în acele momente, se gândea la mine, nu la el. Fusese întotdeauna de un altruism extraordinar. Chiar brutalitatea jandarmilor se topise în faţa purtării sale pline de fineţe, în anii lungi de închisoare dobândise o impresionantă cultură: nimeni din grup nu-l eclipsa. Scrisese caiete întregi, discutând chestiuni din domeniul moralei, sau povestind împrejurările în care intrase în închisoare.

Ion ATANASIU

Peste îmbărbătările lăsate de Caranica, Atanasiu îmi aducea starea de veselie în care se afla. Ca întotdeauna, zeflemisind orice, intră grăbit în celulă, având la vestonul vărgat, deasupra inimii, o batistă albă, prinsă într-un buzunăraş improvizat, îşi trece mâna peste batistă şi îmi spune râzând:

- A venit şi timpul să facem nunta! Tu mai rămâi... amână-ţi-o! Ce crezi, îmi stă bine? Vesteşte părinţilor mei, cât de frumos am plecat!
Mi-a strâns mâna, frăţeşte, m-a salutat legionăreşte şi s-a dus cu graba cu care venise. Trecând spre celula lui Livezeanu, a început să cânte:

Moartea, numai moartea legionară
Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi...

Mi-a fugit atunci gândul la casa bătrânului învăţător Atanasiu din judeţul Olt, unde văzusem zbuciumul mamei sale, care se stingea de dorul singurului copil dăruit de Dumnezeu.

Ştefan CURCĂ

Lui Ştefan Curcă îi dădusem bocancii mei, când aflasem că e pe lista celor care vor pleca. Avea doar nişte sandale uşoare. Dar de îndată ce a înţeles că merge la moarte, a venit să-mi înapoieze bocancii. Nu i-am primit.
- Bine! Trebuie să meargă frontul uniform echipat şi la moarte! Un camarad din cuibul Trăiască moartea te salută cu Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Iosif BOZÂNTAN

Îmi acordase multă atenţie camaraderească, de cum ne-am cunoscut, în 1934. Eram amândoi ardeleni şi greco-catolici şi stătuserăm mult de vorbă. Nu era exclusivist în păreri. Sufletul lui bun îl făcea să acorde prea uşor încredere oamenilor. Când a intrat în celulă, părea bine dispus. După ce ne-a adresat tuturor salutul său, ne-a spus, transfigurat de emoție:

- Fiţi tari şi credincioşi Legiunii! Ţara e în mare pericol. Nu lăsaţi Ardealul în robia ungurilor! Simt că aici se pregăteşte un deznodământ tragic. De va fi aşa, faceţi toate sforţările să aduceţi, voi, legionarii, Ardealul înapoi! Parcă văd umbra mamei alungată de la mormântul meu. Nu îngăduiţi această durere! Daţi-i voi câtă mângâiere veţi putea... Explicaţi-i rostul jertfei mele, pentru binele patriei! îţi las chipul Sfântului Anton, făcătorul de minuni! Roa gă-te lui...
Ne-a salutat şi a plecat. După ce a ieşit din celulă, s-a întors o clipă, m-a privit prin vizetă şi mi-a spus din nou:

- Luptaţi din toate puterile, să nu cadă Ardealul în mâinile ungurilor!
Cu această grije în suflet a plecat Bozântan la moarte. Iconiţa cu Sfântul Anton o mai am şi acum. De câte ori o privesc, îmi revine în minte chipul lui Bozântan, cu ultimul lui mesaj: nu lăsaţi Ardealul!

Ion CARATĂNASE

Am primit apoi vizita lui Ion Caratănase, omul din Mişcare pe care l-am cunoscut cel mai bine. De la cărămidăria din Giuleşti, i-am luat mereu purtarea drept exemplu. Era un model de comandant legionar. Modest, harnic, corect, calm, viteaz şi înţelept, cu un neîntrecut simţ al măsurii. Vorbea puţin şi atingea totdeauna esenţa lucrurilor. Calm în momente critice, găsea soluţiile de minune după un moment de gândire. Nu l-am auzit niciodată bârfind. Nu-şi pierdea cumpătul, indiferent în ce societate s-ar fi aflat. Când a intrat în celulă, parcă mi s-au risipit toate grijile. Cu calmul lui de neîntrecut, mi-a spus:

Să-mi iau şi de la tine adio! Cum te simţi?, şi şi-a dus mâna dreaptă după gâtul meu, ca un părinte, Caratănase fusese educatorul meu legionar.
Greu este că merge şi Căpitanul cu noi! El trebuia să trăiască! Vor fi frământări mari afară... şi în Mişcare... te sfătuiesc să nu te prea amesteci... Să-ţi vezi de drumul tău, drept... Se vor limpezi apele... Mama este destul de tare. Totuşi, încurajaţi-o şi voi, ca pe orice mamă... Transmite concetăţenilor că vreau să fie tari. Ştiu că sunt aproape toţi afară. Să nu se lase prinşi, ca să-şi poată face datoria. Am încredere în ei. Sunt leii necesari momentului! Vor face ispravă bună. Ai nevoie de ceva lucruri?

Îi răspund că nu.
- Fratele meu Vasilică să poarte şi pe viitor grija familiei. Sora mea, Lenuţa, să-şi termine cu bine şcoala. Să nu uiţi nimic din ce ţi-am spus.

M-a înbrăţişat şi a plecat, luând drumul în jos, spre celelalte celule.

Radu VLAD

După aerul de îngrijorare lăsat de Caratănase, primesc vizita scurtă a lui Radu Vlad. Fiu al Buzăului, înzestrat cu o sănătate de fier, unul dintre puţinii care vedeau schimbarea climatului josnic şi imoral din jurul regelui Carol al II-lea printr-o atitudine tare, de aceea, era cel mai încântat de ceea ce comiteau camarazii afară. În celulă a stat puţin. A vorbit scurt şi hotărât.
- Noi murim! Vă rămâne marea datorie: să ne răzbunaţi! Fiţi neîndurători cu bestiile şi camarila, cari terfelesc onoarea ţării! Terminaţi cu ei! Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Mi-a dat mâna şi a plecat fără vreo efuziune sentimentală, între Decemviri, dacă nu mă înşel, era cel mai tânăr.

Grigore Ion STATE

Era muncitor, născut în Vălenii de Munte. Ne-am cunoscut la Giuleşti, în 1934, unde am frământat toată vara pământul, la cărămidărie. Vara următoare am lucrat iarăşi la o cărămidărie - în comuna Regele Ferdinand, din judeţul Râmnicu Sărat, unde făceam cărămizi pentru o biserică. 
Am fost arestaţi amândoi şi purtaţi pe jos, cu lanţuri la mâini şi la picioare, timp de trei săptămâni, de la un post de jandarmi la altul. Aceste încercări comune creaseră o sfântă camaraderie între noi. Acum, în seara despărţirii, intră în celulă luminat de mulțumire, poate ca să-şi ascundă ce are în suflet...
- în fine, pentru ultima oară ne vedem pe pământ, măi Ţelinarule!

Îmi spunea aşa, imitând pe Dinu, fiul lui.
- Te-ai ţinut pe urma mea, din Ciuleşti la Jilava, de la Jilava la Râmnicu Sărat, la Buzău, la Ploieşti, la Carmen Sylva, ca să ne vedem, după atâţia ani, tot la Râmnicu Sărat. Dacă în iulie '36 nu erai în armată, în manevre la Lipova, mergeam astă seară amândoi. Caratănase s-a trudit să te aducă, dar n-a putut s-o facă la timp. De altfel e mai bine că tu o să trăieşti. 
Deşi cine ştie, până la urmă, cum sfârșești şi tu... Totuși, te rog ceva: să-i spui lui Antim că numele cuibului lancu Jianu să rămână aşa cum l-am numit eu. Ce rătăcire I-a făcut să-i schimbe numele? Mai bine să se îngrijească şi să ajungă cuibul exemplu de credinţă şi disciplină în Corpul Muncitoresc Legionar...

Apoi, copleşit de emoţie, continuă cu voce mai scăzută:
- Pentru soţioara mea, repet ce ţi-am spus şi altădată: i-am fost toată viaţa credincios. Să ştie şi ea asta, şi mor cu conştiinţa împăcată... Avem un copil, pe Dinu, îl ştii... creşte-1 aşa cum am vrut eu, dă-i viaţă legionară... în casa mea, deasupra icoanei am aşezat baioneta fratelui meu mai mare, căzut pe front ca voluntar.

... la-o şi învaţă-1 cum să o mânuiască! Strânge-i bine mâna pe ea, ca să crească în iubire de neam! Copilul meu să fie legionar! Atât te rog!
M-a sărutat pe obraji şi pe frunte, m-a scuturat bine de umeri şi a dispărut. Am petrecut cu privirea bărbatul în haine vărgate şi bască mică, de ocnaş. Se ridicase, în 1934, ca o furtună, din lumea prea dispreţuită a muncitorilor. Era şofer, şi în doi ani adusese în Legiune sute de şoferi, pe care îi schimbase educându-i după normele noastre.

Ion TRANDAFIR

Pe cât de mișcați sau de preocupaţi de o idee mi se păruseră ceilalţi, pe atât de indiferent şi desprins de toate mi s-a părut Ion Trandafir. Părea că nu-l interesează ce se petrece în jurul său. A venit la vizetă, m-a salutat în mod obişnuit, legionăreşte, şi a plecat calm, ca pentru o despărţire temporară. 
De altfel, prezenţa lui în închisoare nici nu se simțea. Nu-l puteai antrena în discuţii, cu excepția celor tehnice. Când întâmplător îi revenea ca loc pentru plimbare curtea dinspre vest, se urca pe ce putea, doar-doar va vedea noul tip de locomotivă Malaxa, care tracta atunci acceleratele.

Părea că primeşte momentul despărţirii de viaţă ca pe un fapt divers. Nici o urmă de regret, de dor, de ură sau de răzbunare.
După plecarea lui Trandafir, aud glasul plutonierului Eftimie, care îi cheamă pe toţi în celule. Pele şi Bogdan au mai putut să treacă în grabă pe la mine, fără a avea însă timp să-mi spună ceva;

Toate celulele au fost închise. În jurul orei două, şeful închisorii, însoţit de căpitanul Roşianu şi de un ofiţer pe care nu îl cunoşteam, au venit în sala mare. Căpitanul Iliescu a comunicat ordinul:
- Cei ce pleacă îşi vor lăsa bagajele în celulele respective. Nu se poate lua din îmbrăcămintea particulară nimic, afară de palton şi căciulă.

De jos, se aude, tăioasă, vocea lui Nichi:
Era vorba să ne luăm bagajele cu noi!

Mâine seară veţi avea bagajele în Jilava!
Precis? întreabă Nichi bănuitor.

Ce Dumnezeu, aveţi toată încrederea, confirmă ofiţerul de jandarmi. Acelaşi ofiţer cere celor ce vor fi strigaţi să se aşeze lângă uşa principală, în ordinea chemării:


Constantinescu Nicolae!
Prezent!

Caranica lancu!
Prezent!

Belimace Dumitru!
Prezent!

Caratănase Ion!

Prezent!

Bozântan losif!
Prezent!

Curcă Ştefan!
Prezent!

Atanasiu Ion!
Prezent!

Pele Ion!
Prezent!

Grigore Ion State!
Prezent!

Trandafir Ion!
Prezent!

După ce s-a făcut apelul, o voce pe care încă nu o auzisem, a ordonat:

- Ieşiţi afară!
Trec, apoi, repede, la fereastra mea, ca să-i mai văd o dată în curtea mică, din faţă.

Când au ajuns toţi în coridorul mic din dreapta cancelariei, plutonierii ascunşi în fundul gangului dinspre celula lui i-au încadrat cu mai multe cordoane. Vedeam bine mutrele acestor monştri care stăteau cu pistoalele automate în poziţie de tragere.
 Unul dintre ei, cu braţul încărcat de frânghii albe, a trecut în primul rând al cordonului în partea stângă. Frânghiile erau lungi cam de doi metri şi aveau grosimea celor folosite pentru întinsul rufelor.
Între camarazi observ o anumită neliniște. La un moment dat cordoanele se despart în două. Bozântan ţâşneşte printre ele, fuge până înlăuntrul închisorii şi strigă cât poate:

- Domnule inginer, aşa este, pleacă şi Căpitanul! L-am văzut, stă singur!
N-a putut termina fraza, că doi plutonieri 1-au îmbrâncit pe uşă afară, cu un noian de înjurături.

Înainte de plecarea lor, domnul Clime voise să ia contact cu Căpitanul. N-a reuşit! Atunci s-a înţeles cu Bozântan, ca să-şi facă uitat paltonul. Nici această încercare n-a reuşit. Bozântan a fost apoi reintrodus în grup, iar cordoanele şi-au reluat forma iniţială.
Până acum observasem toate mişcările prin ferestruică, dar nu putusem distinge nici o vorbă. Am putut vedea apoi cum, din grupul camarazilor, erau duşi unul câte unul.

Primul dus a fost Nichi. în urma lui au plecat doi gradaţi din cordon, după ce primeau două frânghii din legătura aflată în braţele subofiţerului. Nu s-au mai întors...
După puţin timp îl iau pe Caranica, apoi pe Doru... Şi aşa, fiecare camarad părăseşte grupul, urmat de subofiţerul care se aproviziona mai întâi cu frânghiile pregătite.

Mă uitam la ceas şi urmăream minutele. Până la trei fără un sfert a durat scurgerea şirurilor din cordon. Atunci a fost legat cu frânghii Trandafir, ultimul din frontul de onoare al Căpitanului.
De vorbit nu mai vorbea nimeni în sală. Doar domnul Clime, din când în când repeta întrebarea:

N-au plecat încă, măi băieţi?
Nu, domnule inginer! răspundeam eu sau Livezeanu.

Nu mă mişcăm de la postul meu de observaţie: fereastra mea avea cel mai deschis orizont; nu trebuia să-mi scape nimic.
Deodată aud zgomotul motoarelor rupând liniştea nopţii, îmi îndrept privirea către stradă. Apăruse prima dubă, care se legăna, împovărată de greutate, în gropile mari ale drumului, pline cu apă de ploaie. La cel mult 30 de metri apărea a doua. Se clătina şi ea pe strada desfundată, împroşcând apa murdară peste sârma ghimpată... Mai la urmă, o maşină mică de lux se ţinea după ele. Coloana a dispărut în ploaie. Oraşul dormea. Câinii din curţile vecine îşi încetaseră lătratul. Noaptea, frigul, ploaia şi vântul subţire de la nord au însoţit plecarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor pe drumul fără de întoarcere.

Reflectoarele aprinse în curte şi pe ziduri se osteneau cu alungarea întunericului greu, îmbibat cu duhuri necurate, ce bântuie la orele mici, când se mişcă strigoii. Din vârfurile celor cinci posturi de pază, zbierau din adâncul pieptului feciorii de români, mai aprins ca oricând:
Postul numărul unu... biineee!

Postul numărul doi... biiineee!
Postul numărul cinci... şi mai biiineee!

Mă dau jos de la fereastră şi, trecând la uşă, anunţ tuturor:
- Au plecat în două dube pe drumul către oraş!

- Bine, Dumnezeu să le ajute! răspunse domnul Comandant al Bunei Vestiri, Gheorghe Clime.
Laurian Ţălnariu

Rugăciunea lui Corneliu Zelea Codreanu înainte de trimiterea spre supliciu

Adu-ţi aminte, Doamne, de toţi ai mei. Primeşte-i sub scutul Tău. lartă-i şi odihneşte-i. Dă-le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine legionare şi apropierea de Tine, Doamne, a neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii lui...Amin...

Decemvirii

          

 Cimitirul legionar din  Predeal
In 1940, când Mișcarea Legionară a venit la guvernare, ziua de 22 Septembrie a fost proclamata Ziua Eroilor și Martirilor Legiunii.

                                                               Cimitiru din Predeal - Martirii Legionari

DECLARAȚIILE ASASINILOR

Declarația maiorului Dinulescu
Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu, Călinescu. în cabinetul lui de lucru se găsea şi Generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorinţa Regelui, în ziua de 29 Noembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicul-Sărat, unde erau închişi şi au puşi într'un camion. Legionarii au fost puşi în aşa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în acelaş timp legaţi cu braţele la spate. Ei nu puteau face nici cea mai mică mişcare; erau chiar constrânşi să stea continuu cu capul în sus.

Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m'am aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti, când zorii zilei de 30 Noembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. în felul acesta, Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi, în timp ce maşina îşi continua drumul în plină viteză.

 
Puţin timp după aceea, am ajuns la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s'a tras - în urma ordinului primit de la Prim-procurorul militar, Col. Zeciu - câte un foc de revolver sau de puşcă; apoi un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportați de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o datorie patriotică importantă.
Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către Colonelul de la Curtea militară Zeciu, Locotenent-Colonel Dumitru* şi de Primul Comisar Regal, Colonel Pascu.

(n.n. - Locotenent-Colonel Dumitru * cel care a prezidat Curtea Militară ce a condamnat pe Căpitan la 10 ani închisoare.)
S-a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate și purtate într-o altă groapă. Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric, apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s'a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deși involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împuscați pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20.000 lei. Eu am primit 200.000de lei.

La întrebarea:
Pentruce în comunicatul oficial s' a spus de o pretinsă încercare de evadare şi o pretinsă împuşcare la al 30-lea km., deşi omorul s'a făcut cel puţin la km. 40,

Dinulescu a declarat că acesta a fost necesar pentrucă să fie competente autorităţile Judeţului Ilfov, care trebuiau să facă expunerea în legătură cu anunţarea morţii.
Mărturia jandarmului Sârbu, făcută în faţa Comisiei investigatoare a Curţii de Casaţie din Bucureşti, în Noiembrie 1940:
Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu două maşini -dube, dela Prefectura de poliţie. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu.
Ajunşi la Râmnicu-Sărat, am tras la Legiunea de jandarmi. Aici, Maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu Maiorul Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu-Sărat.

în lipsa unui ordin precis, jandarmii n'au mai luat pe legionari. Am fost băgaţi toţi jandarmii în maşini. Imediat ne-am reîntors spre Bucureşti, dar în acelaşi timp soseşte din urmă maiorul Dinulescu care ne-a dat ordinul răstit: înapoi la Râmnicu-Sărat.
Ne-am întors, dar ne-am oprit în comuna Bălţaţi, la câţiva kilometri de Râmnicu-Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s'a dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese.

În zorii zilei, am pornit spre Râmnicu-Sărat.
Ajunşi în închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într'o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari.

Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-au aruncat un ştreang după gât, pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel.
Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i s 'a dat în seamă un legionar.

Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu.
I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarii erau legaţi cu mâinile de banca din spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din faţă, în aşa f el că nu se puteau mişca nici într'o parte nici într'alta.

Aşa au f ost legaţi zece legionari într'o maşină şi patru în cealaltă.
Eu am f ost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat.

În mâini aveam ştreangurile.
Am pornit, în maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu.

Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să vorbim, nici noi între noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna sa electrică, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi de trei ori.
Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n 'am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s'a dat jos, şi s'a dus la maşina din spate.

Acolo maiorul Macoveanu fusese mai autoritar; legionarii executaţi.
Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei...

Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înăuntru, cu revolverul în mână, a rostit printre dinţi: Executarea!
La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile...

Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.
Când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau: Colonelul Zeciu, Dan Pascu Comandantul închisorii, Colonelul Gherovici, medicul legist, Locotenent-colonelul lonescu şi alţii.

Groapa era făcută.
Traşi din maşini, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate, în timpul evadării de sub escortă.

După aceasta, au fost aruncaţi în groapa comună.
La câteva săptămâni însă, aceeiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava, şi desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, cincisprezece damigene de vitriol.

După aceasta, am fost puşi să dăm declaraţii, cum că legionarii, fugind de sub escortă, au fost împuşcaţi.
Apoi am fost adunaţi într'o încăpere a închisorii Jilava, unde Colonelul ne-a ţinut un discurs, spunându-ne: V' aţi făcut datoria, voi nu sunteţi asasini de rândť

La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat în cabinetul colonelului Gherovici, care, văzându-mă, mi-a spus: Tu eşti voinic, ai fi putut să omori trei deodată. Mi-a întins apoi o hârtie pe care aveam s 'o semnez spunând că am primit suma de 20.000 lei drept ajutor de boală. I-am răspuns că nu sunt bolnav, domnule Colonel. Colonelul mi-a răspuns: Mă, Sârbule, nu vezi că arăţi de rău şi să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ, arătându-mi cu mâna cu pistol Mauser pe birou. Am fost trimis apoi, ca şi ceilalţi jandarmi, în concediu."


Comunicatul oficial al autorităţilor Statului în noaptea de 29-30 Noembrie crt. s'a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti-Jilava, în dreptul pădurii ce corespunde km. 30 de pe şoseaua Ploeşti-Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment, transferaţii profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte cu ceată deasă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure. Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă.

Au fost împuşcaţi: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie, Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, Caratănase Ion, Bozântan losif, Curcă Ştefan, Pele Ion, State Gr. Ion, Atanasiu Ion, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, Georgescu Ştefan, Trandafir loan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică.
Atât parchetul militar al corpului II armată, pe teritoriul căruia s'a întâmplat cazul, cât şi parchetul civil, fiind înştiinţate, au venit la faţa locului şi au constatat în mod oficial moartea celor numiţi mai sus, de către medic, prin încheere de proces-verbal.

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului.
Comandamentul militar, după propunerea parchetului şi pentru motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s'a executat în dimineaţa zilei de 30 Noembrie a.c., prin îngrijirea închisoarei militare Jilava.,,

30 Noembrie 1938

 









ASASINAȚI LÂNGĂ SOMEŞENI - CLUJ

În noaptea de 2-3 Decembrie 1938, trei legionari:

1. Făgădaru Nicolae (Avocat)
2. Petru Ion (Muncitor)

3. Bică Ananie (Mecanic)
cari se găseau în închisoarea din Cluj, au fost duşi în plină noapte la marginea oraşului şi împuşcaţi de brigada mobilă din Bucureşti, condusă de ofiţerul Vulpescu, brigadă ce-şi făcuse o specialitate din a asasina legionari şi care stătea direct sub ordinele ministrului-călău Armand Călinescu.

Înainte de asasinare avocatul Făgădaru a fost groaznic schingiuit; i-au sdrobit testiculele, pentruca să-l facă să spună cine este Şeful Mişcării după Codreanu.
Nimeni nu ştie ce s'a petrecut cu cadavrele lor.

ASASINAȚI LÂNGĂ HUEDIN-CLUJ  în noaptea de 13-14 Februarie 1939.

1. Fleschin Petre (student)
2. Hodrea Aurel (profesor)

3. Stănescu Petre (student)
4. Popa Ion (muncitor)

5. Borzea Dumitru (ofiţer)
6. Gruiţă Victor (elev)

7. Borzea Zenovie (ofiţer)

ASASINAŢI  la 17-18 Februarie 1939

Nadoleanu Enache (medic)
Popovici Dragoş (student)

Bălău Octavian (student)
Cadavrele lor au fost aruncate în crematoriu.

* (Au fost în total şapte inşi. Numele celorlalţi patru nu ne este cunoscut.)
BUCUREȘTI
1. Nicolescu Nicoleta, şefa legionarelor pe Ţară. Schingiuită în beciurile poliţiei şi aruncată de vie în crematoriu la 10 Iulie 1939.

2. Dragomirescu Victor, Comandant legionar, decorat cu Crucea Albă. A fost ridicat dela Spitalul închisorii Văcăreşti, schingiuit şi aruncat de viu în crematoriu la 22 Septembrie 1939.
3. Cristescu Vasile, profesor universitar, asasinat de poliţie la 26 Ianuarie 1939.

MIRCEA ELIADE - JURNAL - VIAȚA ÎN LAGĂR

Profesiunile cele mai variate erau reprezentate în lagăr: profesori universitari, medici, preoți, institutori, muncitori, țărani. Totuşi majoritatea era formată din intelectuali. Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un impresionant. "Cu noi este Dumnezeu" cântat de trei sute de voci.

 
La ultimul etaj, se afla o cameră rezervată pentru rugăciunea permanentă". Timp de o oră, ziua şi noaptea, un deținut se ruga sau citea Biblia şi nu se întrerupea decât în clipa când intra cel care venea ca să-l înlocuiască. Şi fiindcă, firește, între orele trei şi cinci dimineața era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi camarazi cereau să fie înscriși pe listă tocmai pentru acele ore.

 
Rareori în istoria creștinismului modern, posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu au fost plătite cu mai mult sânge. Mai târziu, când tragedia se săvârşise, eram de-a dreptul fascinat descoperind aceeaşi credinţă imperturbabilă la rarii supraviețuitori ai masacrelor.