Numai legionarii cari au trăit vremurile de înfiripare ale Legiunii și numai cei cari, în tot acest răstimp, de la întemeiere și pană astăzi, nu s-au clintit de pe poziția adevărului,
Un timbru legionar infãtisând urmările actului de la 23 August 1944 pot cuprinde cu ochii mintii mãretia destinului legionar. Cei străini de mișcare sau cei înstrăinați de ea nu vor vedea în istoria Legiunii decât un sir de izbucniri și convulsiuni, urmate de lungi ani de suferintã.
Tabloul succeselor politice obținute de aceste energii în marș nu e reconfortant: o victorie electorala în 1937, anulata după câteva zile; o semi-guvernare în 1940; un guvern în exil în 1944-1945.
Lumea care s-a alăturat noua pentru ca considera iminenta o lunga perioada de guvernare legionara, a suferit decepții crude. Perspectivele de realizare ale mișcării au fost zdrobite cu regularitate sub rotile unei noi prigoane.
Judecat strict rațional, acest gen de lupta care de pe culmile triumfului apropiat te coboară în abisuri de suferință, pare aventuros și lipsit de sens.
Spiritele realiste, adică oamenii care se orientează exclusiv în funcție de conjunctura în care trăiesc, au dreptul sa fie alarmați și sa protesteze.
Ei se așteptau la biruința legionara, biruința de atâtea ori promisa și ori de câte ori se înãlta la orizont acest mesaj îmbucurător, de atâtea ori peisagiul se schimba brusc, făcând loc unui nou capitol de zbucium și tristeți. Îndoielile băteau la poarta sufletului. Dorința de a evada din aceasta zona de primejdii permanente în care naviga mișcarea este umana.
Eroismul, luat ca act singuratec, e o manifestare destul de răspândita a spiritului omenesc; eroismul de durata, consecventa în urmărirea unui ideal, se întâlnește mai rar. Aceasta specie de eroism e rezultatul unei intense explorări lăuntrice.
Numai legionarii care au ajuns la un anumit grad de iluminare interioara își pot da seama ca exista si o logica intrinseca a evenimentelor, o istorie mai reala decât aceea care se desfasora în văzul tuturor, si care, prin natura ei, reclama perpetuarea spiritului de sacrificiu.
Pentru a interpreta just istoria celor treizeci de ani de viata legionara, trebuie sa-i descoperim impulsul fundamental. Ce-a determinat de la naștere cursul ei accidentat?
De ce legionarii numai arareori au avut parte de bucurii și au purtat pe frunte aproape fãrã întrerupere cununa martiriului?
Mișcarea legionarã a luat naștere din frãmântârile generatiei care, a pãtruns in universitãti dupâ întâiul rãzboi mondial. Dar, spre deosebire de alte organizatii politice, miscarea legionara a depasit tendintele efemere ale unei epoci, cladindu-si existenta in permanentele neamului.
Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul miscării, a pornit la mobilizarea tineretului in numele unei concepții de viata, destinate să transforme individul care ajungea in posesiunea ei intr'o energie nationala. Individul ere initiat in arhitectura launtrica a neamului nostru, pentru a câștiga stabilitate interna si pentru a da un sens constructiv puterilor lui de creatie.
Adeziunea individului la miscare se opera din interior, dupa ce si-a însusit datele fundamentale ale sufletului si istorei românesti. Penitã: Corneliu Codreanu Legiunea avea o îndoitâ viată: o activitate politica propriu zisă, in care se recunosteau semnele distinctive ale unui partid, si o preocupare educativ-spirituală, care servea de suport celei dintâi.
Cuibul, unitatea de baza a organizatiei, in care isi facea legionarul educatia, era icoana in mic a patriei. Rezultatul trecerii individului prin aceasta scoalã trebuia sã fie câstigarea deprinderii de a cerceta fiinta neamului si de a intra in dialog cu el, pentru a-i înțelege și urma aspirațiile.
Concepția de viata legionara stabilea perspectiva justa de realizare a individului, succesiunea de planuri in care avea sa se desfâsoare viata lui pentru a ajutge plenitudinea de manifestare a idividul in cadrul neamului; Neamul in cadrul si in slujba legilor Dumnezeirii, iată formula la care s'a oprit Cãpitanul, pentru a defini esenta filosofiei legionare.
Formula epuizeazã toate aspectele existentei si se aplica cu egal succes în societate si în viata sufletului omenesc.
In istoria omenirii, tulburãrile provin din faptul cã unul sau altul din termenii relatiei Individ - Neam - Dumnezeu nu e pus in valoare sau chiar oprimat, împiedecat sã se afirme, iar în viata lãuntricã a individului subplantarea personalitãtii de diverse complexe sufletesti se datoreste acelorasi cauze.
Un individ care nu respecta această ierarhie de valori, care se pune pe sine in centrul existentei, sau care crede cã se poate dispensa de unul din termenii superiori, Dumnezeu sau Neamul, se auto-mutileazã, îsi amputeazã propria lui fiintã de o serie de posibilitãti creatoare. Armonia originarã a sufletului omenesc e sfâsiatâ si efectele nefericite ale acestei desordini interne se pot urmãri si în viata popoarelor.
Când se vorbește de «destinul național», «destinul unui popor», expresiile nu sunt lipsite de sens Neamurile ca și indivizii au personalitatea lor. Au caractere specifice, dupã care se disting untul de altul; in istorie, in cultură, ele se vor afirma conform acestor predispozitii.
Neamurile se nasc cu o zestre spiritualã. «Destinul unui popor» este trecerea din stadiul potential in stadiul de manifestare a originalității lui creatoare.
Destinul național nu trebuie confundat cu un ideal oarecare si cu atât mai puțin cu un obiectiv politic de mai putinã importantã.
Un ideal, când este bine ales, reprezintã o functiune tranzitorie a destinului, un moment de încorporare al lui. Destinul este proiectia inalterabilului național în istorie; este specificul reacțiunii lui fată de eveniment; e modul sãu de comportare în istorie și în cultură. El reprezintă constanta istorică și culturalã a unui popor și îl însotestc de la naștere până la dispariție.
Destinul unei neam decurge așadar din personalitatea lui. Dar nu trebuie să-i corupem înțelesul confundându-l cu notiunile de fatalitate sau predestinare. El e creatie liberã. Singura «predestinre» a unui neam este sã se realizeze conform geniului sãu particular, aducând o contributie proprie la cultura omenirii.
Aici intervine munca individului. Responsabilitățile lui depasesc sfera restrânsa a vietii lui personale si se extind asupra colectivității din care face parte. Individul este chemat sa desțelenesca ogorul spiritual al unei națiuni. Mărirea sau pieirea popoarelor atârnã in primul rând de vrednicia lui.
Generatia de tineri care si-a strâns mai târziu rândurile in cadrul miscarii legionare venea cu nota distinctiva fata de celelalte partide. Tinerii acestia se atasasera de fiinta interioara a neamului, îi simteau batâile de inimâ, îi recunosteau cadenta îstorica si voiau sâ întruchipeze ceva, din tainele si frumusetile lui.
Noua generatie era pusa in alternativa sa se piarda in meandrele paliticianismului sau sa-si creeze un instrunment propriu de afirmare in politica tarii, care sa corespunda conceptiei ei de viata. In aceste momente de cumpana, când nu se stia cari tendinte vor iesi biruitoare, a aparut Corneliu Codreanu. La semnalul lui s'au i ridicat toate nehotârîrile si noua generatie a optat pentru politica destinului national.
După razboiu se punea problema unei noi orientâri in toate domeniile. Rupându-se de destinul neamului, vechea generatie n'a fost in stare sa dea un nou impuls energiilor nationale, sa elaboreze un nou ideal pe măsura necesitătilor schimbate ale vremii.
Odata cu realizarea României Mari, părea că s'a oprit in loc istoria.
Pregatirea zilei de mâine nu turbura constiinta oamenilor politici. «Să păstrăm ce avem», era tot ce se putea afla ca întelepeiune politică dela vechea clasă conducătoare. Tinerilor li se recomanda sa se bucure de roadele victoriei. Atâtea posibilităti li-se deschid. Fiecare sa-si vadă de rosturile lui, pentrucă a trecut vremea idealurilor. Iar daca îi atrage politica, sa se aciueze pe lângă cei ce detin puterea. In definitiv, nu-i mai aproape de trup cãmasa decât haina?
Miscarea legionara s'a ridicat contra acestel mentalitati statice în viata publică, contra imobilizârii elanurilor creatoare ale natiunii. Imobilismul in politică e tot ce poate fi mai funest pentru viitorul unei natiuni. Odată cu întregirea României, nu s'au realizat toate aspiratiiie poporului nostru.
A cere unei natiuni si trăiasca fară ideal, e o absurditate. Idealurile nu tin o vesnicie - e drept - dar functiunea idealului rămâne permanentă. S'a implinit un ideal, idealul unitătii nationale; acum altul nou trebuie să-i ia locul. Constiinta nationalia nu poate fi suspendată in vid, nu poate fi împiedecată să gândeascâ asupra viitorului. A transforma o generatie într'o organizatie de acaparatori ai bunului public, nu e un ideal. E o lichidare a patrimoniului national.
Noul ideal nu putea fi scos din cărti sau împrumutat de peste hotare. El trebuia si se contureze din consultarea liniilor de fortă ale neamului. Destinul national trebuia solicitat să-si găsească o nous, aplicatie, o nouă întruchipare istorica, potrivita, cu împrejurarile schimbate in care ajunsese poporul român.
Ceeace se cerea dupa răsboiu, era ca nationalismul extensiv, realizat in mare masura, si fie urmat de un nationalisin întensiv. După satisfacerea revendicârilor teritoriale ale poporului nostru, trebuia si se pună accentul pe consolidarea interna a târii; o umplere a acestui spatiu, o descatusare a energiilor nationale, împiedecate pâna acum să se afirme din cauza vicisitudinilor istorice.
O creatie imbelsugatâ in toate domeniile: economic, social, cultural. Massele populare trebuiau scoase din inertie, bucurându-se de o largă solicitudine din partea guvernantilor. Ridicarea nivelului de trai al populatiei nu-i numai o chestiune de dreptate sociala - cum predica curentele socialiste.
Abia dupa ce multimile sunt salvate din mizerie si nestiinta, genial unui neam se poate manifesta in toata plenitudinea. Baza de selectie a talentelor se amplifică. In loc de a reprezenta o pătură restrânsă din populatie, se largeste pana la marginile unei natiuni.
Aceasta era directia ce voia sa o imprime miscarea legionara, statului. Chiar păstrarea hotarelor nu era posibilă fară de o profundă înnoire a vietii publice. Numai un popor maturizat politiceste si de înalt nivel creator e respectat in viata internatională. Vidul politic dintr'o tara atâtă pofta de cucerire a altor popoare. O Românie Mare «cu picioarele de lut» nici nu se putea cel putin apãra.
Politica externă in măsura mai mare chiar decat politica interna trebuia supravegheata, de spiritui natiunii. In acest domeniu greselile sunt si mai putin îngãduite, pentrucă pot duce la pierderea independeinei nationale. Fara îndoială, politica externã, evolueazã cu lumea care se schimbă împrejur.
Dar efortul de adaptare trebuie sa se miste totusi pe o anumită constanta si anume, să nu piarda din vedere linia destinului national. Orice schimbare de politica externă trebuie sa se facă cu garantiile necesare că aeest destin nu va avea de suferit. In definitiv, rostul politicii externe este sa fereasca natiunea de alterarea eului sau istoric. O politica externă nu se face pe bază de expedient. Ea este bună numai atunci când urmăreste sa creeze natiunii conditiuni optime de desvoltare a puterilor ei creatoare.
Procesul de degenerescentã al vechii clase conducătoare era atât de înaintat încât nu a reactionat nici chiar atunci când a pierdut controlul puterii si o curtezanã de originã strãinã ajunsese sã împartă demnitãtile statului si sã hotãrascã de viata si de moartea națiunii noastre.
Mișcarea Legionară s-a luptat sã ridice nivelul politic al tării. Problemele ce le aducea în dezbaterea opiniei publice Întemeietorul Legiunii, primeneau atmosfera îmbâcsitã a vietii publice.
Manifestele lui, discursurile lui, limbajul ce-l tinea în orice prilej, vibrau de iubire de neam. Interese individuale, partide, stat, putere, politicã externã - toate aceste notiuni încâlcite de politicieni - erau revalorizate de pe piedestalul natiunii eterne. Legiunea cerea ca politica tãrii sã se punã de acord cu permanentele neamului.
Acest fel de a concepe responsabilitãtile guvernãrii izbea în comoditãtile de gândire si de trai ale vechii clase conducãtoare . Cum doctrina legionarã exercita o mare atractie asupra tineretului, vechile partide se vedeau subplantate în existenta lor.
Valul de popularitate stârnit de propaganda legionară amenința să-i înlăture de la conducere. Conflictul era inevitabil.
El nu putea fi evitat decât în douã moduri : sau ca vechea clasã conducãtoare , în fata rãzmeritei tineretului sã facã un efort de reexaminare a propriilor ei concepte politice, sau ca noua generatie sã renunte la cucerirea ei spiritualã.
Făcând această confruntare de poziții pentru a stabili originile conflictului dintre noi si lumea veche, nu vrem sã afirmăm cã Mișcarea Legionarã ar deține un fel de monopol al patriotismului pur. Departe de noi aceste gânduri.
Noi ne socotim continuatori ai tuturor acelor eroi si martiri ai neamului românesc care s-au identificat cu destinul lui. Ne simtim solidari cu marile fapte de arme din trecutul nostru, cu marii domnitori, cu marii revolutionari si oameni politici, cu vizionarii scrisului si gândirii românesti, cu generatia care ne-a dat Unirea, cu generația care și-a vărsat sângele în războiul de reîntregire.
Toate aceste pulsatii ale trecutului le-am absorbit în fiinta noastrã, le-am cultivat si am voit sã le perpetuãm . Noi nu ne-am rupt din fãgasul neamului. Hiatusul vieții naționale s-a produs de la conductorii de după război. Cu excepții onorabile, și lăsând de o parte pe oamenii de treabă, membrii vechilor partide, care însă n-au jucat un rol decisiv în viata publicã, profesioniștii politicii românești s-au înstrăinat de Eminescu și de sângele curs în tranșee.
Noi reluam prin propriul nostru efort vechile traditii, în timp ce conducerea politicã împingea pe nesimtite tara în sfera unor interese strãine de neam, uitându-si de cele mai elementare obligatii fatã de el.
Ciocnirea era inevitabilã. Stat si Natiune deveniserã douã entitãti ostile. Statul fusese acaparat - în special de la venirea regelui Carol al II-le pe tron - de o minoritate antinationalã, care se folosea de forta lui de represiune pentru a înnãbusi elanurile natiunii. Soarta legionarilor ar fi fost cu totul alta dacã s-ar fi arãtat ceva mai nepãsãtori cu soarta neamului.
Dacã Corneliu Codreanu ar fi acceptat sã intre sub tutela carlistã în 1938, dacã în 1940 am fi fost de acord sã strigãm : Trãiascã Legiunea si Generalul, în loc de Trãiascã Legiunea si Cãpitanul, sau dacã în refugiul în Germania n-am fi vãzut nici o dificultate sã ne numim miscare national-socialistã în loc de Miscare Legionarã, desigur cã legionarii nu ar fi fost purtati ani dupã ani din închisoare în închisoare si de la loc de executie la loc de executie ; dacã oportunismul ne-ar fi cãlãuzit activitatea noastrã politicã, nu ne-am fi angajat în întreprinderea plinã de primejdii si fãrã perspectivã a guvernului de la Viena, iar, mai recent, dacã legionarii s-ar fi arãtat mai permeabili propagandei comuniste, n-ar fi fost exclusi de la toate amnistiile, reducerile de pedepse si eliberãrile efectuate de actualul regim.
Valul de persecuții prin care a trecut Mișcarea Legionarã și teribilele ei pierderi de vieti omenesti se datoreste onoarei de a reprezenta cu consecventã destinul national. A fost o luptã inegalã, deoarece forțele distructive interne, ori de câte ori au pornit la atac contra noastrã, si-au asigurat concursul unei forte externe.
Dacã Miscarea Legionarã nu ar fi avut un substrat sufletesc, de multã vreme ar fi închinat steagul. Dar ca instrument al destinului national trebuia sã onoreze aceastã pozitie. Capitularea Miscãrii nu privea numai propria ei existentã, ci ar fi avut repercursiuni asupra totalitãtii nationale.
Odatã cu disparitia Legiunii s-ar fi întrerupt firul imanentelor istorice ale neamului nostru. Noi am fi fost bucurosi ca aceastã sarcinã uriasã sã o împãrtim cu celelalte partide, dar cum ele si-au întors fata de la natiune, au rãmas singuri legionarii sã strãbatã acest drum anevoios si sã primeascã toate loviturile.
În politicã, într-o campanie militarã, numai succesul hotãrãste valoarea unei actiuni. O actiune impecabil conceputã, dacã pe teren esueazã, nu poate fi bunã. Mai trebuie sã ne lãmurim însã despre ce fel de succes este vorba. Succesul unui individ, succesul unei conspiratii, sau al unui partid ?
Dacã succesul se resfrânge numai asupra acestora, actiunile de mai sus nu pot fi clasificate între actiunile politice. Politica are un singur înteles : ansamblul de mijloace care promoveazã realizarea istoricã si culturalã a unei colectivitãti etnice.
Politica se face de indivizi, de grupe, dar ca pãrti integrante ale natiunii. Un succes politic presupune asadar cã natiunea a avut ceva de câstigat de pe urma lui. În februarie 1938, biruinta clicii de conspiratori din jurul regelui Carol a însemnat o gravã înfrângere pentru natiune.
Dacã plecãm de la aceastã semnificatie, succesele politice se judecã dupã un alt criteriu : dupã gradul de reprezentare al destinului national, dupã aportul lor la înãltarea unui neam în istorie.
Dar se mai poate întâmpla si altceva : nu un succes, nu o mare biruintã, ci o loviturã primitã, o mare durere a natiunii sã îndeplineascã aceeasi functiune. Tragerea lui Horia pe roatã sau uciderea lui Tudor Vladimirescu au actualizat destinul neamului în constiinta poporului român cu o intensitate incomparabil superioarã unei victorii.
O insignã legionarã tocmai prin aceste pilde înfricosãtoare de statornicie în slujba neamului - aceste înfrângeri aparente - destinul national s-a propagat în massa româneascã cu un dinamism nemaiîntâlnit pânã atunci.
Tot astfel repetatele prigoane pe care le-a suferit Miscarea nu pot fi trecute printre înfrângeri, dacã destinul national, surghiunit din Stat, nu si-a mai gãsit alt mijloc de expresie decât mucenicia noastrã ; pentru a ne usura soarta ar fi trebuit ca noi însine sã dezertãm din frontul natiunii si sã facem cauzã comunã cu prigonitorii ei.
Politica oportunistã, idolul vechii clase conducãtoare , n-a mai functionat la 23 august 1944. Si ce n-au fãcut autorii actului ca sã functioneze ! Un aliat trãdat, o tarã azvârlitã dementei sovietice, satele golite de tineret, ca dupã o instructie sumarã sã moarã cu zecile de mii în muntii Tatrei.
Si tot acest tribut sângeros impus din nou natiei, numai pentru a se putea continua o existentã politicã parazitarã. Pentru a ispãsi crima aliantei cu Germania, au gãsit tapi ispãsitori tot pe legionarii care zãceau în fundul ocnelor sau erau trimisi pe front cu ordine de lichidare.
N-au crutat nici pe maresalul Antonescu, acela care le fãcuse la 21 ianuarie 1941 neasteptatul si nemeritatul serviciu sã-i readucã la putere.
Dupã atâtea dovezi de lealitate fatã de comunism, formatiile politicianiste ale tãrii au crezut cã au câstigat bunãvointa noilor stãpâni si cã furtuna din rãsãrit va trece din nou peste capul lor, asa cum s-a petrecut si pe timpul când nemtii dominau Europa. De astã datã însã tocmai acest joc usuratic al oportunismelor, pe care l-au practicat toatã viata lor în detrimentul tãrii, le-a fost fatal.
Ei n-au putut sã vadã cã la 23 August nu s-a operat o simplã schimbare de front, ca atunci când si-au cãutat salvarea în Berlin, ci au împins tara în aria de bãtaie a unei revolutii.
Dacã ar fi fost oameni politici autentici, meseria lor, formația lor intelectualã i-ar fi împiedecat sã facã aceastã gresalã grosolanã. Cum ei nu erau oameni politici, nu puteau citi pe harta avertismentelor destinului national.
În zilele când s-a revãrsat puhoiul sovietic în România, tãranii au dat dovada de mai mult simt politic decât ei.
Si un alt destin, destinul implacabil al unei revolutii, i-a luat în primire, transformându-i în martiri fãrã voie.
Ce moment de neuitat, când puscãriasii perpetui ai Statului român, au primit în celulele lor transfigurate de suferintã, pe prigonitorii de ieri. Prigonitorii de toate categoriile politice : prigonitori din vechi partide, carlisti, antonescieni.
Au împărătit cu ei patul, hainele, mâncarea, suferințele și sperantele. Abia când au poposit îndãrãtul gratiilor, au înțeles ce-i tine pe acești oameni, ce fortã uriasã de rezistentã se degajează din comunitatea spiritualã cu Neamul și cu Dumnezeu.
Sub actiunea instrumentelor de torturã, chinuiți de foame, suferind de frig si umezealã, umiliti si batjocoriți, au fãcut amara experientã cã nu se poate clădi fericirea personalã pe nefericirea neamului.
Dupã ce comuniștii i-au despuiat de averi si onoruri, dupã ce le-au rãpit libertatea si i-au supus la cazne grele, au descoperit însfârsit cã închisorile nu erau populate cu infractorii statului si cã în întunericul lor zãcea pus sub un zãvor însusi sufletul neamului.
Ei însisi au fost siliți acum sã lupte în primele linii ale destinului național. Dupã ce au cãzut în mâinile comuniștilor, nu le-a mai rãmas alt titlu de afirmare în fata asupritorilor decât alipirea de neam si credintã în Acela care guverneazã toate popoarele. Suferinta le era usuratã, gândindu-se cã chinurile lor nu sunt zadarnice, cã prin celule si prin propriul lor suflet trece frontul natiunii angajate într-o luptã pe viatã si pe moarte cu cutropitorii.
Destinul unui popor care, în vremuri de pace, părea o nebuloasã a gândirii, realã doar în mintea câtorva exaltati, acum, când toate valorile nationale erau supuse unui proces sistematic de falsificare, pentru întâia oarã s-a revelat acestor constiinte cu o intensitate dureroasă.
Astãzi Mișcarea Legionarã nu mai e singurã în reprezentarea destinului național. Functiunea ei în cadrul neamului nostru s-a generalizat. Împrejurãrile nãpraznice prin care trece poporul român sub ocupatia sovieticã a obligat imensa lui majoritate sã se alipeascã strâns de ființa lui pentru a-i apãra integritatea spiritualã.
Tragedia de astãzi a poporului român nu va fi zadarnicã dacã unitatea de destin, plãmãditã sub regimul tiraniei comuniste din sacrificii fãrã număr , va deveni, dupã eliberarea României, o achizitie durabilã a clasei conductoare .
Partidele de mâine trebuie sã învețe ceva din teribila lecție a istoriei: din programele lor de guvernare sã nu lipsească politica destinului național.
Horia Sima
DACIA (număr festiv), Anul XII, Decembrie 1957
Rio de Janeiro, Brazilia.