CRĂCIUNUL MEU

dedicat D-rei R. del Conte


Trei lumânări aprinse
             în fața-unei icoane
Cu ieslele sfințite
              De-un prunc din  Bethleem,
Trezesc cu pâlpâitul
             obiduite toane
Cari plâng al amintirii
              poeticul sublim.



În liniștea nopții,
          de taina înnăscută,
Se deapană-ngerească
          cântare prin eter,
Ce nașterea slăvește
           iubirei concepute
Să izbăvească lumea
          cu  falnicul mister.



Iubire, doar iubire,
               e slova ce perindă
Prin câte în tărie
              sunt aștrii sclipitori,
Iubire, sfântă vorbă
             ce aripa și-o-ntinde
și azi se întrupează
              în Pruncul ce adori!...



Eu ce mi-am dus podvoada
           durerilor din viață
Sub palida lumină
            a unor lumânări,
Stâlpită-mi stă acuma
             suflarea-ndurerată
În fața-acelei iesle
             din depărtare zări.



 Privind duios la Pruncul
                născut în sfânta noapte,
Trimis spre mântuire
                 de Tatăl Dumnezeu
Și cum, ca și la oameni,
                   durerile îl paște,
Mi-e silă de suspinul
                   desprins din pieptul meu.



Imaginea-i mă-ndeamnă
              spre căile-ncruncite
Ce-atația azi le calcă
               cu chinuri și plânsori,
Să văd cum dura-i soartă
             popoarelor sclavite
Ce n-au nici lumânarea
                 speranțelor din zori.



Mi-înclin atuncea fruntea
              să uit de pasul vieții,
Ce azi  mă copleșește
             în lungul meu surghiun,
Să-mi curme întristarea
              azi, când atâția sufăr,
Și ruga-mi pentru dânșii
             să fie-al meu Crăciun.

                            de Aron Cotruș

                Decembrie 25.1956

================================================

================================================================

================================================

DRUMURILE DOMNULUI


Doar fără de căpătui,
cu chei grele să-mi încui
pentru veacul veacului
drumurile domnului...


Lin se șterge ca de-un nor
peste fața tuturor...


               Carmel, California. 1956



 Poezii de Aron Cotruș

Mort în viață

În Annam este obiceiul ca bătrânii, îndată ce-și simt sfârșitul, să dea un banchet funerar familiei, ca și cum ar fi murit deja.

În cazul când bătrânului își revine și continuă să trăiască, e considerat, din punct de vedere juridic și social mort.

Soția lui e văduvă, copiii lui sunt orfani; nu poate lua parte la ritualuri, decât în măsura în care morții sunt acceptați să fie prezenți, în anumite ceremonii.
În caz că bătrânul scapă cu viață, el este juridic mort.
Deși trupul lui continuă să viețuiască, omul acela nu mai aparține lumii noastre. Din punct de vedere spiritual, el este un mort. 

de Mircea Eliade

Fragmentarium - 1939

 ======================================================

 ===================================================================

 ======================================================

 

CINE E ROMÂN

Am observat adeseori în exil, în cursul confruntărilor de opinii între diverși pribegi, cum, unii autori, nemaiavând alte argumente pentru a-și combate adversarul, se leagă de originea etnica a celui în cauza, azvârlindu-i în fata acuzația ca ar fi străin.

Nimic mai greșit și mai lipsit de fundament real. Acei ce se servesc de astfel de argumente, mai întâi trebuie sa știe de e o națiune, caci dela aceasta entitate trebuie sa pornim ca sa distingem pe un străin de un român.

Națiunea este în primul rând o realitate spirituala. Are un suflet colectiv, un suflet național, și numai cine simte văpaia lui poate fi sigur ca e român. Aceasta întrepătrundere între individ și neam se realizează pe cai misterioase, care nu sunt accesibile din afara eului sau.

Cine e român, traeste într'o stare de tensiune și de suferință permanenta pentru soarta neamului său, pe care Corneliu Codreanu o definește ca o stare de "mistica națională".

Dat fiind caracterul supranatural al unui neam, in componenta lui fizica pot sa participe tot felul de etnii. Fragmente de popoare se pot contopi în albia străveche a unui popor. Deci, pot exista români coborâtori direcți din trunchiul daco-roman, după cum pot exista români de data mai recenta, care s'au desprins din alte neamuri și s'au așezat în mijlocul nostru. Limitele unui neam sunt determinate de strălucirea spiritualității lui. Sufletul unei națiuni se extinde în spațiu și în timp pană unde îi îngăduie forța lui creatoare.

Si atunci care e criteriul obiectiv după care putem distinge pe un român de un neromân? Nu e recenta lui încorporare în națiune, declarând pe unul grec, pe altul rus, pe altul ucrainian, pe altul polonez, pe altul bulgar, pe altul sârb, ungur, etc., ci gradul în care se reflecta în existenta lui ethosul național. 

Acest ethos nu poate fi definit. E ceva trăit. Aparține insondabilului persoanei umane. Ești român nu pentru ca vrei, nu pentru ca ai luat aceasta decizie, nu pentru ca ai făcut un act de adeziune la comunitatea româneasca sau ai cartea de cetățenie, ci pentru ca o pornire interioara îti spune ca aici e locul tău, în mijlocul românilor. Exista o naștere individuala, dar exista și o naștere națională, momentul în care simți cum pătrund în tine duioșiile și mândria de a fi Român.

Acest proces e înlesnit si oarecum natural când cineva se trage din mosi-stramosi autohtoni. Dar nu e un indiciu exclusivist. Tot asa de bine un străin poate sa simtă vraja românismului și sa devina un exemplar superb al neamului nostru.

Când judecam conduita unui individ, trebuie sa ne referim permanent la acest criteriu infailibil, al ethosului național. Trebuie sa cercetam cum îl reflecta și cum îl servește acel individ? Actele lui, sunt inspirate de ethosul național și sunt în concordanta cu indicațiile lui. 

Sfera vieții unui român în carne și oase emana din sfera vieții lui spirituale? Daca constatam ca un individ, indiferent de presupusa lui origine etnica, corespunde acestei imagini spirituale a românismului, el e român. Si invers, dacă un român, presupus de sânge, își reneagă structura interioara și servește altar concepții de viata, nu mai e român.

Ajungem, evident, la situații paradoxale. Un Ionescu un Popescu, etc., în vinele căruia nu curge de 2000 de ani nicio picătură de sânge străin, poate aluneca în sfera altor arii de spiritualitate, mergând chiar pana a se asocia cu inamicii propriului său neam. In timp ce un Polihroniade, care nu poseda aceasta ireproșabilă descendenta daco-romanã, paste urca pe cele mai înalte culmi ale românismului.

Ne aducem aminte ce campanie s'a dus contra Căpitanului, în prigoana din 1938, ca ar fi de origine străină, deoarece tatăl lui s'ar fi numit Zelinski. Nu știu în ce măsură e adevărată aceasta informație, dar e un lucru bine știut ca în Bucovina administrația austriaca a schimbat numele românilor, adăugându-le câte un ski sau iuc la urma, pentru a înlesni asimilarea lor cu rutenii. Avem atâția camarazi cari poarta nume cu sufixe străine, când în realitate ei sunt români de cea mai veche spiță.

Dar e suficient sa contemplam opera Căpitanului, ca sa ne dăm seama de infamia unei atari acuzații. Corneliu Codreanu nu numai cã e întemeietor de mișcare, dar a interpretat ca nimeni altul în istorie și cultura ethosul național. Singurul gânditor ce-l poate egala este Mihail Eminescu.

In timpul aceleiași prigoane, Armand Călinescu se îndeletnicea cu cercetarea "originei etnice" a căpeteniilor legionare destinate sa fie suprimate. Dupa ancheta lui, erau putini români adevărați printre ei. Majoritatea erau polonezi, greci, unguri, bulgari, etc. Părea cã toate viiturile din România și-au dat întâlnire în mișcare și asa se explica "crimele" săvârșite și caracterul ei "anarhic". Iata cine voia sa conducă România!

De ceealaltă parte a baricadei, erau apărătorii Statului, românii de cea mai veche obârșie! Nu ne ocupăm acum dacă un Bengliu, un Gherovici, un Armand Călinescu, un Gabriel Marinescu, un Argeșeanu și alți cãlãi ai generației noastre aveau certificate de nobleta rasială. 
Dar e suficient sa-i judecam după faptele lor, ca sa ne dam seama cã nu erau români. Niciodată niște români adevărați n'ar fi săvârșit faptele lor, nimicind floarea unei generații. Tocmai românismul lor interior, dacă l-ar fi avut, i-ar fi oprit dela aceasta grozăvie. Dar ei nu mai trăiau pe traiectoria neamului și, în consecința, nu mai simțeau nicio repulsie pentru rolul odios ce li s'a încredințat de camarilă.

Nici în Antonescu nu vibra ethosul național, deși el mereu se lauda cu românismul sãu imaculat. De ar fi trăit pe coordonatele neamului, n'ar fi pornit războiul cu închisorile pline de tineret și nu și-ar fi legat numele de Sărata. Lipsit de călăuza ethosului național, și-a anulat propria lui opera și a târât și tara în nenorocire. Ii lipsea criteriul fundamental ca sa distingă între prieteni și dușmani și sa vadă clar câmpul de bătălie.

Autorii actului dela 23 August au suferit, cel puțin în acel moment tragic, o eclipsa de românism. Nu poți să-ți cauți salvarea la cei mai mari inamici ai națiunii române. E un lucru de neconceput nu la un român de talia lui Maniu sau Brătianu, ci la orice om din popor. 

Ethosul național privea, de undeva dintr'un ungher ascuns al sufletului lor, la fapta lor nesocotita. Mai târziu și-au dat seama de eroare, când nu mai dispuneau de mijloace ca sã o îndrepte.

De 35 de ani, poporul român zace în robia comunista. Sa nu ne miram ce s'a întâmplat cu el. E in natura comunismului sa chinuie pe oameni. Comunismul e o proectie satanica în lume, iar Satana nu are alta placere mai mare decât sa dărâme tot ce-i sta în cale: cetăți, popoare, civilizații.
Guvernanții actuali nu sunt români, deși poarta nume românești si par sa fie -unii cel puțin- de origine româneasca neaose. Ei s'au rupt de ethosul national și servesc unei concepții de viata ostile aspirațiilor neamului nostru. Ei lupta ca sa stingă în neam si cele din urma vibrații de românism. Se mai păstrează numele patriei noastre, dar substanța națională e atacata cu ferocitate.

Si acuma sa ne întoarcem spre exil. Toti pribegii care colaborează cu regimul din tara, nu mai sunt români în sensul autentic al cuvântului. Ethosul lor național s'a alterat. 

Altminteri e inexplicabil cum de nu simt oroarea de a sta alături de cei mai mari asupritori ai neamului nostru. Sunt suflete stinse, golite de seva națională, și ca atare insensibile la drama națiunii.

Cei ce se proclama români și continua sa creadă în destinele neamului, sa nu judece pe alții cu argumentul originii lor, ci sa se orienteze după faptele lor, după reflexele personalității lor. Sunt aceste fapte în conformitate cu exigentele ethosului național, acei indivizi sunt români indiferent cât de mult sau de puțin sânge românesc curge în vinele lor.

Trebuie sa privim cu infinita simpatie la acei pribegi, care deși n'au fost înrădăcinați de secole pe plaiurile noastre, stau alături de noi în aceste ceasuri grele. Iar românii ce se considera descendenți puri ai daco-romanilor sa facă bine sa onoreze ei în primul rând nobila lor origină. Sa stea ei în fruntea sacrificiilor pentru neam. 

Sa nu devina ei pleava exilului, oameni de nimica, secături; sa nu-și vândă ei conștiința nu numai pentru un blid de linte, ci pentru toate comorile pământului. Sa se lepede ei mai întâiu de complexul iobagului în fata străinilor și sa stea ei mândri și neînfricați în tranșeele românismului.

 
de Horia Sima

TARA ȘI EXILUL - CURIERUL INFORMATIV AL MIȘCĂRII 
LEGIONARE

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A'   MADRID-16
Deposito Legal - M.3655 - 1965 - OFICINA AUXILIAR - Montera, 20
Anul XVI, Nr. 9-10, Iulie-August 1980 

sursa:

http://www.miscarea.net/tara-si-exilul.htm

=========================================================

====================================================================

=========================================================